ÎNVĂȚĂTURI CORECTE ȘI ÎNVĂȚĂTURI GREȘITE DESPRE TAINA SFINTEI CUNUNII
Este întemeiat obiceiul de a nu se săvârși cununii în luna mai? Când se fac și când nu se fac cununii?
Înainte de a răspunde la întrebarea adresată, socotesc necesar să fac unele precizări legate de cuvintele care sunt întrebuințate pentru a defini legătura dintre bărbat și femeie în cadrul vieții de familie și pentru a stabili care este sensul lor corect ca și noțiunile pe care Ie exprimă. Precizările acestea sunt necesare pentru că, în limbajul obișnuit, cuvintele care exprimă aceste noțiuni sunt întrebuințate greșit, producând confuzie.
Pentru a defini unirea bărbatului cu femeia în viața de familie, se întrebuințează de regulă trei termeni: cununie, nuntă, căsătorie, fiecare având un sens aparte care însă, de multe ori, se întrebuințează necorespunzător. Greșita lor întrebuințare pornește de la faptul că se confundă, de cele mai multe ori, aspectul religios al unirii bărbatului cu femeia cu cel civil. În practica din țara noastră se obișnuiește ca mai întâi să se facă sau să se încheie căsătoria civilă, adică actul juridic prin care cei doi parteneri își exprimă liberul consimțământ în fața oficiului de stare civilă și prin care ei devin soț și soție. Căsătoria efectuată la oficiul de stare civilă este aceea care creează în fața legilor efecte juridice legate de datoriile soților între ei și față de copii, moștenire și altele.
Spre deosebire de acest act civil care se și numește căsătorie civilă, se obișnuiește să se spună actului religios săvârșit în Biserică, căsătorie religioasă, ceea ce este incorect, fiindcă acolo avem de-a face cu o Sfântă Taină prin care se binecuvântează și se sfințește legătura bărbatului cu femeia. Ea nu se mai numește căsătorie, ci Taina Cununiei sau Taina Nunții, prin care se creează asupra celor doi soți efecte harice sau sfințitoare. Termenul de nuntă, în limbajul obișnuit, are sensul sau se referă mai ales la petrecerea legată de momentul căsătoriei și al cununiei, dacă avem în vedere că, în marea majoritate a cazurilor, căsătoria civilă se încheie legată de cea religioasă.
De aceea, dacă ne referim la întrebarea de față, ea are în vedere mai ales cununia sau slujba ori Taina Nunții, săvârșită în biserică. În legătură cu această problemă trebuie să spunem că există o tradiție, foarte respectată de altfel, că în luna mai nu este bine să se facă nunți, cununii sau căsătorii, înțelegând prin aceasta și căsătoria civilă, și slujba religioasă, și petrecerea legată de aceste evenimente. Practica este destul de răspândită și respectată, invocându-se doar simplul motiv că asemenea căsătorii săvârșite în luna mai nu durează sau „nu țin”, adică se desfac sau se destramă. Pe ce se bazează această restricție și dacă este îndreptățită?
Din punct de vedere teologic sau bisericesc, nu este nici un fel de referire la o asemenea practică. Nu întâlnim în canoanele bisericești nici un fel de aluzie măcar la așa ceva. Conform poruncii a IX-a a Bisericii, există zile precise în care nu se fac nunți în timpul unui an bisericesc. Aceste zile sunt legate de perioade importante din anul bisericesc, care se referă fie la zilele de post, fie la marile praznice împărătești. Așa, de pildă, nu se fac nunți în următoarele zile din timpul anului bisericesc:
1. În cele patru posturi de peste an, adică Postul Paștilor, care începe cu șapte săptămâni înainte de această sărbătoare, Postul Crăciunului (15 noiembrie - 24 decembrie), Postul Sfinților Apostoli, variabil de la an la an, adică de la Duminica tuturor sfinților până în ziua sărbătorii. S-a păstrat ca un fel de pogorământ special îngăduința de a se face nunți în Postul Crăciunului, până Ia Sfântul Nicolae (6 decembrie), însă numai cu dezlegarea sau dispensa acordată de episcopul locului, în cazuri de excepție și fără petrecerea legată de căsătorie, și într-un cadru mult mai sobru și mai auster. De asemenea, este îngăduită uneori în cazuri de excepție logodna în două din zilele postului Paștilor și anume de ziua Bunei Vestiri (25 martie), dacă aceasta nu cade în Săptămâna Patimilor și în Duminica Floriilor.
2. În toate zilele de miercuri și vineri din timpul anului, fiind zile săptămânale de post.
3. În zilele de 14 septembrie, care este ziua Înălțării Sfintei Cruci, și 29 august, care este sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuite totdeauna cu post, indiferent de ziua din săptămână în care cade.
4. În săptămâna brânzei, adică cu șapte zile înainte de postul Paștilor, numită și Săptămâna Albă, fiind socotită ca perioadă de pregătire pentru post.
5. În Săptămâna Luminată, adică între Paști și Duminica Tomii, în Duminica Rusaliilor, în ajunul și în ziua tuturor praznicelor împărătești și în perioada cuprinsă între Crăciun și Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie).
De obicei, aceste zile sunt menționate clar în calendarul bisericesc din fiecare an. Biserica interzice săvârșirea cununiilor în perioadele și zilele de post, pentru că bucuria, petrecerile și ospețele care au loc cu această ocazie nu se potrivesc cu atmosfera de pocăință, înfrânare și sobrietate pe care ne-o cere postul. A face nunți în aceste zile înseamnă a sfida, dacă nu chiar a batjocori rânduielile bisericești așezate în vederea desăvârșirii noastre morale. De aceea se și spune că nunțile oficiate în timpul posturilor nu durează, ca un fel de pedeapsă a lui Dumnezeu și plată pentru nesocotirea rânduielilor sfinte. Chiar dacă dobândim dispensă sau dezlegare de la episcop să facem nuntă în asemenea perioade, este bine să nu le oficiem. Neglijarea și sfidarea lui Dumnezeu și a rânduielilor sfinte nu rămân niciodată fără răsplată. De asemenea, Biserica a interzis săvârșirea cununiei în zilele de praznice împărătești, în ajunul lor sau în perioade legate de ele, pentru ca bucuria duhovnicească a respectivelor sărbători să nu fie umbrită sau micșorată de cea lumească a petrecerii legate de sărbătoarea căsătoriei.
Cât privește petrecerea legată de nuntă, trebuie să spunem că ea este îngăduită în limitele bunei-cuviințe și ale măsurii. Ea face parte din bucuria de familie și din tradiția curată românească. Acuzația adusă de sectanți și uneori și de unii creștini ortodocși mai rigoriști, că la petrecerea de nuntă se consumă vin, este neîntemeiată. Nunta este un prilej de bucurie și de comuniune sufletească și nicidecum de destrăbălare. Să nu uităm că însuși Mântuitorul a luat parte la o asemenea bucurie sufletească, unde a fost chemat cu mama și ucenicii Săi și că a transformat apa în vin, pentru că acesta se terminase. EI nu a interzis nici atunci și nici altă dată consumarea de vin, iar rânduielile noastre bisericești, canonice și liturgice nu cuprind asemenea restricție.
Iată, așadar, care sunt măsurile pe care le impune Biserica în privința cununiei sau nunții. Obiceiul de a nu se săvârși nunți în luna mai apare bizar și de neînțeles. Nu există nici un temei teologic, canonic sau liturgic care să ne oprească de la săvârșirea nunții în această perioadă. De aceea o putem săvârși fără nici un fel de teamă de pedeapsă sau nerealizare. Să ne ferim să săvârșim nunta în perioadele stabilite de Biserică, pentru motivele serioase pe care le-am văzut și nu într-o perioadă care s-a impus mai degrabă ca o superstiție decât ca o tradiție sănătoasă.
Este îngăduit a se săvârși cununia unei persoane vii cu una decedată?
Între abaterile cele mai grave pe care un preot le poate săvârși este și oficierea slujbei cununiei unei persoane decedate cu una vie. Și aceasta se poate întâmpla datorită ignoranței atât a săvârșitorului, cât mai ales a celor care solicită o asemenea slujbă. Este vorba de persoane, soț și soție cununați civil, care au trăit, fără să li se oficieze și slujba religioasă. Din punct de vedere religios, teologic și canonic, aceste persoane se consideră că au trăit în concubinaj, căsătoria civilă fiind un contract laic care creează doar efecte juridice, pe când căsătoria religioasă, Taina Nunții sau Cununia, este aceea care creează efecte harice, adică sfințește și binecuvântează legătura dintre bărbat și femeie în vederea nașterii de prunci, ajutorului reciproc și a satisfacerii, în granițele legale, a impulsurilor firești.
Pentru a nu fi vinovat de acest păcat al concubinajului, soțul rămas în viață, de cele mai multe ori la imboldul familiei, cere preotului să-l cunune cu cel mort, pentru a fi considerați înaintea lui Dumnezeu, una, așa cum au trăit toată viața, și pentru a li se ierta, prin aceasta, păcatul conviețuirii în fărădelege.
Ce trebuie să facă preotul când i se solicită săvârșirea unei asemenea slujbe? Din capul locului trebuie să spunem că așa ceva nu se poate săvârși în nici un caz, sub nici un pretext și cu nici o justificare. A săvârși așa ceva înseamnă o profanare a celor sfinte. Aceasta, pentru că în asemenea situație operează un principiu dogmatic de netrecut și anume: Sfintele Taine nu se săvârșesc decât persoanelor vii. Ele presupun o angajare sufletească conștientă și liberă a persoanei asupra căreia se săvârșește Taina pentru că efectul Tainei depinde, în această situație, de voința primitorului. Taina nu lucrează forțat asupra persoanei, dacă aceasta nu vrea să o primească. Ca și în cazul Botezului maturilor, al Spovedaniei, al Împărtășirii, Maslului și Hirotoniei, acestea nu pot produce efecte dacă primitorul nu vrea să le primească. Ori, în cazul decedatului, acesta nu-și poate exprima consimțământul și credința. De aceea, Taina nu i se poate administra.
Pe de altă parte, căsătoria sau cununia unei persoane vii cu una moartă presupune una dintre cere mai penibile situații. Moartea este unul din momentele de tristețe și de durere care nu se potrivește cu nimic atmosferei de bucurie pe care o presupune cununia. Și atunci, ce se trăiește în asemenea situație, bucuria sau durerea? De aceea socotim că nici măcar nu se poate concepe așa ceva. Moartea firească a fiecăruia, survenită mai devreme sau mai târziu, devine ceva macabru prin asocierea ei cu un moment de bucurie cum este cununia. Nu mi-am putut imagina niciodată ce parte de slujbă ar putea fi pusă și care omisă, fiindcă toate sunt solemne și mărețe. Să încununezi un cadavru și să-i cânți: „Isaie, dănțuiește” mi se pare cea mai cumplită bătaie de joc de cele sfinte. De aceea, nu trebuie să gândim că este posibil așa ceva, iar dacă vreun preot ar îndrăzni pentru scopuri pecuniare, căci altele nu pot fi, să săvârșească o asemenea lucrare, trebuie exemplar pedepsit.
Ceea ce trebuie să facă slujitorii Bisericii în asemenea situații este să le spună un cuvânt de învățătură în care să sublinieze gravitatea abaterii pe care ar săvârși-o dacă ar accepta oficierea slujbei. De asemenea, să sublinieze gravitatea păcatului desfrânării, sub forma concubinajului, evidențiind necesitatea spovedaniei și a căinței celui viu, ca și obligativitatea rugăciunii pentru cel răposat. Apoi, o asemenea situație poate fi un semnal de alarmă pentru a veghea ca asemenea cazuri să nu se mai repete, făcând o catehizare sistematică în care să atace și o asemenea temă.
Ce este cununia de argint (aur, platină) și care este rânduiala după care se săvârșește?
Există obiceiul destul de răspândit, dar nu generalizat, ca soții care s-au cununat religios, după o perioadă de 25 de ani de împreună-viețuire, să marcheze acest eveniment de familie printr-o ceremonie religioasă cunoscută sub denumirea foarte îndătinată, dar improprie, de „cununia de argint”. Aceeași ceremonie săvârșită la 50 de ani de căsătorie poartă numele de „cununia de aur”, iar la împlinirea vârstei de 75 de ani de căsătorie - situație destul de rară - ea se numește „cununia de platină”. Ceremonia, indiferent că este vorba de cea de argint, aur sau platină, poartă greșit denumirea de „cununie”, fiindcă în realitate nu este o slujbă a Tainei Sfintei Cununii, ci o slujbă de mulțumire care nu are nimic comun cu rânduiala Sfintei Cununii.
Așa cum prevăd rânduielile canonice și tipiconale, Taina Sfintei Cununii nu se mai readministrează acelorași soți, niciodată, în prima ei formă, ci numai dacă aceștia divorțează și se recăsătoresc cu alte persoane care nu au mai fost cununate religios, deci cărora nu li s-a oficiat slujba Cununiei. Dacă ei se recăsătoresc după divorț, li se oficiază slujba de la a doua nuntă.
Fiind vorba deci de o slujbă de mulțumire, la această ceremonie nu folosim nici cununiile, nici paharul cu vin și pâine, așa cum nu se face nici înconjurarea mesei pe care este așezată Sfânta Evanghelie, alături de Sfânta Cruce și lumânări. Pentru ceremonie folosim doar inelele care vor fi de argint, aur sau platină, după cum este vorba de una din cele trei ceremonii.
Rânduiala ei se săvârșește exact ca în cărțile de cult amintite, cu unele mici adaptări la situația prezentă și anume la ectenia mare de la începutul slujbei se adaugă și cererea aceasta de mulțumire: „Pentru binefacerile ce au fost asupra robilor lui Dumnezeu (numele) în timpul celor 25 (50 sau 75) de ani de împreună-viețuire”. Această cerere se adaugă și la ectenia întreită de după Sfânta Evanghelie, ca și la rugăciunea de mulțumire de la sfârșitul slujbei.
Pentru a marca evenimentul sărbătorit, se obișnuiește ca să se așeze în degetele sărbătoriților pentru care se oficiază slujba inele de argint, aur sau platină. Din indicația pe care o cuprinde Molitfelnicul, reiese că inelele se pun în degetele inelare ale celor pentru care se săvârșește slujba de mulțumire, după ce se face cu ele semnul Sfintei Cruci pe Sfânta Evanghelie, cu formula următoare: Se binecuvântează robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin (de trei ori).
De asemenea, se menționează că se obișnuiește ca punerea inelelor să se facă înainte de Rugăciunea de mulțumire, nașii schimbându-le ca la logodnă.
Câte cununii sunt admise?
Prima cununie este adevărata binecuvântare, este Sfântă Taină, a doua și a treia sunt îngăduite. A patra este păcat mare.
De menționat este faptul că încă de la începuturile creștinismului se admitea a doua căsătorie, dar numai în condiții speciale, iar a treia căsătorie era menționată ca o extremă. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare în canonul al 4-lea:
„În privința celor ce se căsătoresc a treia oară și a celor ce se căsătoresc mai de multe ori, am hotărât același canon, care este corespunzător și pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oara, un an; alții însă au hotărât doi ani; iar pe cei ce se căsătoresc a treia oara îi afurisesc pe trei, de multe ori și pe patru ani. Și pe una ca aceasta o numesc nu nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepsește; pentru aceea și Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci bărbați: „Pe care-l ai acum nu-ți este bărbat” (Ioan 4;18). Pentru că cei ce au trecut peste limita nunții a doua nu mai sunt vrednici să se numească cu numirea de bărbat, sau de soție. Apoi în privința celor ce se căsătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani, nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i învrednici de ascultare, doi ori trei ani; și după aceea să li se dea voie să stea împreună, iar de la împărtășirea Sfintei Taine celei bune să fie ținuți departe, și atunci când vor arăta vreun rod de pocăință, să se așeze la locul împărtășirii”.
În canonul 50 Sfântul Vasile zice că „Pentru a treia căsătorie nu este lege; drept aceea nunta a treia nu se aprobă de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe niște întinăciuni ale Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decât desfrâul deschis.”
Iar în canonul 87, Sfântul Vasile cel Mare zice: „Eu deci mărturisesc fiecăruia, care mă consultă asupra căsătoriei, că <<va trece chipul lumii acesteia și timpul este scurt, ca și cei ce au femei să fie ca și cum nu ar avea>> (1 Corinteni 7;29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: <<Creșteți și vă înmulțiți>> (Facere 1;18) râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încurajare pentru necumpătare. <<Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se>> (I Corinteni 7;9) zice, iar nu și căsătorindu-se, să facă fărădelege.”
Sfântul Vasile deci consideră ca adevărată căsătorie, numai prima căsătorie. Pe a doua o tolerează însă ca o indulgență față de slăbiciunea omenească. În aceste canoane, Sfântul Vasile are în vedere însă pe cei ce contractează o a treia sau a patra căsătorie. Întrucât, pentru cei ce se căsătoresc a doua oară s-a fixat prin canonul 1 Laodiceea, o epitimie de un an sau doi, după felul pocăinței, Sfântul Vasile în canonul 50 zice că a treia căsătorie este interzisă de lege; iar pentru cei ce din necesitate sau din alt motiv oarecare încheie o astfel de căsătorie, el prescrie o epitimie de cinci ani. Observăm totuși în canonul 50 că Sfântul Vasile cel Mare manifestă toleranță pentru a treia căsătorie, deși în canonul al 4-lea o numește „poligamie, ba mai curând desfrânare”, iar în canonul 50 o numise „întinăciune a Bisericii”.
Când vine vorba de căsătoria a patra, în canonul 80, Sfântul Vasile cel Mare consideră căsătoria a patra ca pe un păcat mai mare ca desfrâul și ca o faptă animalică. În privința acesteia nu mai manifestă nici măcar toleranță, ca la căsătoria a treia. Această învățătură a Sfântului Vasile era doctrina întregii Biserici în acele timpuri.
De remarcat că în veacul al 10-lea însuși împăratul Leon Filozoful, care a consfințit această rânduială prin Novela 90, a încălcat-o, contractând a patra căsătorie. Împăratul călcând doctrina Bisericii, autoritatea bisericească a fost nevoită să se ocupe din nou de problemă, dând răspuns oficial, canonic, la întrebarea: „De câte ori poate să se admită încheierea căsătoriei pentru o persoană rămasă văduvă?”
Împăratul Leon Filozoful a pierdut în timp de câțiva ani două soții. Nevoit să se căsătorească a treia oara, în același an i-a murit și a treia soție. Împăratul fiind încă tânăr și neavând moștenitori legali voia să se căsătorească a patra oară cu o femeie cu care avea deja un copil nelegitim. Nicolae I, patriarhul Constantinopolului n-a voit să binecuvânteze această căsătorie, motivând că este potrivnică dispozițiilor canonice ale Bisericii. Întrucât, din porunca împăratului, acesta a fost cununat de un preot, patriarhul a exclus pe împărat din Biserică, iar pe preotul respectiv l-a caterisit. Ofensat, împăratul a dispus ca patriarhul să fie exilat și la un sinod din 908, format din adepți ai împăratului, patriarhul a fost caterisit și s-a ales un alt patriarh (Eutimiu), iar căsătoria împăratului a fost declarată legală. Faptul acesta a produs mare tulburare în Biserică. Murind Leon la 912, urmașul său la tron împăratul Alexandru a convocat de îndată un sinod care a reintegrat în scaun pe patriarhul Nicolae, care cu greu a liniștit spiritele.
Patriarhul Nicolae, pe vremea împăraților Constantin al 7-lea și Roman I, la anul 920 a convocat un sinod care a condamnat tot ceea ce s-a hotărât la sinodul din 908 împotriva prescripțiilor canonice ale Bisericii și s-a emis un „Tomos Unionis”, rămas celebru în istoria dreptului bisericesc, adică actul de unire și împăcare a Bisericii cu Statul.
Acest Tomos conține următoarele dispoziții canonice: după o cuvenită introducere, se împarte în șapte canoane. Primele trei se referă la chestiunea pentru care s-a convocat acest sinod.
În canonul 1 se spune că de atunci începând nimenea nu mai are voie să încheie a patra căsătorie, iar dacă face acest lucru, căsătoria aceasta nu se va mai recunoaște, și nu numai că respectivul se desparte de orice comuniune cu Biserica, ci i se interzice și intrarea în Biserică, până când rămâne în astfel de legătură ilegală.
Canonul 2 vorbește despre căsătoria a treia, și spune că în genere și această căsătorie trebuie privită ca interzisă, admițându-se excepții numai în cazuri determinate.
În privința căsătoriei a treia, canonul dispune în special următoarele:
a) dacă cineva este de 40 de ani și fără copii, și dorește să se căsătorească a treia oară, acela cinci ani de zile nu poate să se cuminece;
b) dacă cineva este de 40 de ani și are copii, aceluia îi este interzis să se căsătorească a treia oara;
c) dacă cineva este de 30 de ani și are copii din primele căsătorii, și totuși dorește să se căsătorească a treia oară, acela să se oprească pentru patru ani de la cuminecatură;
d) dacă cineva este de 30 de ani și nu are copii, aceluia i se poate permite căsătoria a treia, dar i se dă și epitimie.
În canonul al treilea se prescrie epitimie de șapte ani, ca și pentru căsătoria prima și a doua, dacă se dovedește că cineva a răpit soția, sau dacă înainte de căsătorie a avut relații sexuale. În acest canon se mai adaugă și că preotul care dă Sfânta Cuminecatură (Împărtășanie) cuiva împotriva dispoziției cuprinse în acel canon, din acel moment își pierde și el slujba sa și cade și el sub epitimie de șapte ani. Aceste trei canoane se cuprind în acest tomos, care s-a confirmat de împărații menționați, și s-a promulgat și ca lege de stat.
Dar nici această hotărâre nu a mulțumit pe cei ce țineau riguros la sfintele canoane, deoarece ei vedeau în această slăbiciune față de puterea de stat, în urma dispoziției despre căsătoria a treia și combăteau totodată această hotărâre. Abia pe vremea împăraților Vasile al 2-lea și Constantin al 8-lea și a patriarhului Sisinius, s-au liniștit lucrurile. La anul 997, s-a adus în fața marelui sinod tomosul, confirmându-se în chip solemn, și adăugându-i-se încă patru canoane. Dintre aceste canoane:
- în canonul 1 (4) se anatematizează cei ce îndrăznesc să introducă inovațiuni în doctrina bisericească;
- canonul 2 (5) anatematizează pe cei ce acuză Biserica de slăbiciune, fiindcă împăratul Leon a recunoscut acea căsătorie a patra pentru pacea bisericească;
- canonul 3 (6), anatematizează pe cei ce îndrăznesc să spună că Sfânta Biserică nu ar fi păstrat curată și nealterată doctrina predanisită;
- canonul 4 (7) anatematizează pe cei ce îndrăznesc să nu primească vreunul dintre sfintele canoane, care au fost date mai înainte și care au fost primite de Biserica întreagă.
După aceea au încetat tulburările din Biserică și Tomosul a fost primit și recunoscut de către toți, și dispozițiile cuprinse într-însul au rămas în vigoare în întreaga Biserică Ortodoxă până în ziua de azi.
În vremurile noastre, lucrurile s-au schimbat puțin, fără însă a afecta rostul și semnificația Cununiei.
Mai întâi legătura dintre un bărbat și o femeie capătă caracter oficial prin căsătorie civilă, care creează efecte juridice. Spre deosebire de căsătoria civilă, cununia sau nunta creează și efecte harice sau sfințitoare.
Prin cununie sau nuntă se sfințește de fapt căsătoria, încât putem spune că din punct de vedere religios, o căsătorie nu este deplină fără cununie sau nuntă sau fără binecuvântarea Bisericii. În unele state ortodoxe, cum este Grecia, slujba cununiei creează efecte juridice. Legătura aceasta dintre bărbat și femeie este concepută, după învățătura Bisericii, ca indisolubilă, ea putând fi întreruptă doar prin moartea fizică și prin moartea morală care se produce prin săvârșirea adulterului de către unul din soți. Acesta a fost singurul motiv pentru care biserica a admis la început divorțul, pe temeiul celor învățate de Mântuitorul Hristos Însuși: „Oricine va lăsa pe femeia să, în afară de vina de desfrânare, și va lua alta, săvârșește adulter, iar cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter” (Matei 19;9). Mai târziu, ea a admis și alte motive de divorț care se deosebesc de cele luate în considerare de către legile de stat, anume:
1. Motive care produc moartea religioasă: apostazia, erezia, nășia de botez sau primirea în brațe la botez a propriului fiu;
2. Motive care produc moartea morală: alienația incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața soțului, păcate foarte mari (păcate strigătoare la cer): adulter, silirea la acte imorale, refuzul conviețuirii conjugale, părăsirea domiciliului);
3. Motive care produc moartea civilă: anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea și alegerea ca episcop.
Pentru aceste motive canonice de divorț, până în 1865, judecata o făcea la noi Biserica prin instanțele sale judecătorești numite dicasterii. De la această dată ele au încetat să mai existe, judecarea cazurilor de divorț și pronunțarea acestuia revenind instanțelor civile.
Divorțul civil însă produce numai efecte juridice, nu și efecte harice sau sacramentale. De aceea, o căsătorie desfăcută prin divorț civil continuă să rămână valabilă din punct de vedere haric, pentru că „ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu se despartă” (Matei 19;6). Pentru a fi socotită desfăcută și din punct de vedere religios, s-a instituit așa-numitul „divorț religios sau bisericesc”, care are la bază hotărârea ierarhului locului, în baza cererii prezentate de cei în cauză, în urma declarării divorțului civil. Declararea divorțului bisericesc este numai de competența episcopului, și nu a altor organe administrative, conform Statutului pentru Organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, unde se spune că episcopul „acordă dispense bisericești de căsătorie și desface căsătoria bisericească, după ce s-a pronunțat divorțul de către judecătoria civilă” (art. 90, al.1). Pronunțarea divorțului bisericesc are deci menirea de a separa și din punct de vedere haric pe cei doi foști soți, chiar dacă el nu este un act sacramental sau o rânduială expresă de slujbă, care ar retrage binecuvântarea și sfințirea căsătoriei. Prin actul care se întocmește pentru declararea divorțului bisericesc numit „carte de despărțire”, semnată de episcop, căsătoria religioasă se declară desfăcută. Divorțul bisericesc nu este așadar numai un act administrativ de cancelarie, ci, prin aprobarea lui de către episcop și prin semnarea cărții de despărțire, căsătoria este desfăcută și din punct de vedere religios. Aceasta aduce după sine posibilitatea ca persoanele divorțate religios să se poată recăsători cu alte persoane sau între ele. Ceea ce nu se anulează prin divorțul bisericesc este rudenia sau legăturile de înrudire create prin căsătoria foștilor soți divorțați, relații care nu se șterg, ci continuă să creeze impedimente la căsătorie, ca și când căsătoria nu ar fi fost despărțită. De aceea, rudele rezultate din prima căsătorie nu se pot căsători decât în limita îngăduinței pe care o acordă gradul de rudenie respectiv.
Din păcate, însă, acest divorț bisericesc nu s-a mai solicitat și nu s-a mai practicat în Biserica noastră, unde s-a luat ca normativ doar divorțul civil. Revenirea la starea normală a vieții religioase impune cu necesitate reintroducerea divorțului religios acolo unde se produce cel civil, pentru că în funcție de cel religios administrăm sau nu soților despărțiți și recăsătoriți slujba cununiei. De aceea, dacă doi soți s-au despărțit civil și au cerut și divorț bisericesc, ei sunt socotiți liberi să se căsătorească cu alte persoane sau între ei. În cazul în care se căsătoresc cu persoane care au mai fost căsătorite și divorțate, civil și religios, li se administrează cea de-a doua nuntă. Dacă se recăsătoresc fără să fi avut declarat divorțul religios, atunci nu li se mai administrează slujba cununiei, fiindcă ei reintră în starea creată de prima cununie, stare care nu a fost desființată prin vremelnica lor despărțire și nici prin divorțul civil care nu creează efecte harice sau sacramentale. De aceea, chiar dacă o cer, cununia nu mai trebuie administrată. Sfințenia vieții de familie se recapătă, în cazul acesta, prin Taina Sfintei Spovedanii și prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, în urma canonisirii, pentru păcatele săvârșite eventual în perioada despărțirii sau viețuirii lor separate. Înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii, soții despărțiți numai prin divorț civil sunt considerați a fi în unitatea pe care o creează cununia. Atenția preotului trebuie sporită pentru a nu comite greșeala repetării unei Taine care și-a creat efectul la prima săvârșire. La rândul lor, credincioșii trebuie să aibă curajul să mărturisească preotului starea în care se află, pentru a nu-l lăsa pe preot să greșească. Necunoașterea tuturor parohienilor, obiceiul de a se căsători la alte biserici decât la cele parohiale, uneori graba sau lipsa de interes a preotului în oficierea Tainei Cununiei, ne fac să greșim, săvârșind un act care poate fi socotit drept sacrilegiu, nerespectând învățătura canoanelor și practica tradițională a Bisericii în săvârșirea Tainei Cununiei, luând de bază doar actul de stare civilă în care nu ni se face nici un fel de specificare dacă soții se află la prima, la doua sau la a treia căsătorie.
Oricum, problema divorțului religios trebuie privită cu mare atenție și reactivată în viața bisericească pentru a nu oficia, în lipsa lui, cununii care nu ar trebui săvârșite și care ar însemna binecuvântarea sau sfințirea concubinajului, a bigamiei sau a trigamiei.
Mai este demn de menționat că numai prima Cununie este Sfântă Taină; Cununia a doua și a treia nu mai sunt Sfinte Taine, ci fac parte din categoria sfintelor slujbe numite Ierugii. Ierugiile sunt slujbe care se săvârșesc la diferite trebuințe din viața creștinului. Prin urmare, în conformitate cu aceasta, după dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe, căsătoria a patra este cu totul interzisă iar căsătoria a treia este permisă numai în cazuri excepționale, și anume numai cu încuviințarea episcopului competent. S-a obișnuit însă în vremurile noastre ca această rânduială privitoare la a doua și a treia căsătorie să se încalce tot mai des, iar preoții sunt puși în imposibilitatea de a o combate, mai ales în localitățile mari, unde preotul nu are posibilitatea de a obține informații sigure despre căsătoriile anterioare ale creștinilor, singura sursă de informare fiind creștinii și sinceritatea acestora. Creștinii trebuie să răspundă sincer la întrebările puse de preot, privitoare la aceste amănunte, pentru că de vor minți, nu pe preot îl vor minți, ci pe Dumnezeu. De asemenea creștinii trebuie să știe că a patra nuntă sau cununie religioasă nu este îngăduită, iar clericul care îndrăznește să o oficieze cu bună știință cade sub incidența canoanelor bisericești, care, în astfel de cazuri, prevăd pedepsirea cu caterisirea. La fel și creștinii care ascund preotului adevărul că sunt la a patra cununie, greșesc de moarte.
Când se săvârșește slujba Sfintei Taine a Cununiei și când se săvârșește slujba celei de-a doua Cununii?
Când slujba se săvârșește persoanelor care nu au mai fost cununate, se urmează rânduiala logodnei și a cununiei așa cum o prescriu cărțile de slujbă numite Molitfelnic sau Agheasmatar, indiferent dacă cei care solicită slujba sunt tineri sau mai în vârstă. Tot aceeași rânduială se săvârșește și în cazurile în care unul dintre miri (indiferent care) a mai fost cununat sau logodit. Dacă însă amândoi mirii au mai fost cununați sau dacă unul din miri a fost cununat iar celălalt mire doar logodit, atunci li se oficiază o rânduială deosebită de slujbă, numită nunta a doua. Ea este socotită un pogorământ pentru neputința și slăbiciunea firii omenești. Slujba este mai scurtă și mai puțin solemnă, rugăciunile având un caracter penitențial. Aceeași rânduială se oficiază și la nunta a treia.
Dacă doi tineri se împreună unul cu altul înainte de Cununie, iar după aceea se vor cununa, fac ei păcatul curviei?
Da, sunt curvari. Orice relație sexuală între două persoane necununate se cheamă desfrânare. Tinerii trebuie să fie feciorelnici atunci când li se săvârșește Taina Cununiei.
Care sunt zilele când soții nu trebuie să aibă relații între ei?
Soții trebuie să se păzească în cele patru posturi de peste an, miercurile și vinerile, sâmbetele și duminicile, Tăierea Capului Sfântul Ioan Botezătorul (29 august), Înălțarea Sfintei Cruci (14 sept.), sărbătorile de la Înviere până la Duminica Tomii, (Săptămâna Luminată), de la Crăciun până la Bobotează și toate sărbătorile din cursul anului.
Am fost la părintele cutare și nu a vrut să mă cunune fără certificatul de căsătorie civilă. A procedat corect?
Preotul a procedat așa conform Statutului pentru Organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române care prevede ca nici un preot să nu săvârșească vreo cununie fără să i se fi prezentat de către miri certificatul de căsătorie civilă. Căsătoria civilă este importantă și necesară pentru că prin ea se exprimă consimțământul celor doi parteneri de a se căsători, lipsa acestuia constituind un impediment fundamental la încheierea căsătoriei.
Părinte dă-mi cheile să deschid eu biserica, să se mărite și fata mea.
Aceasta este o practică vrăjitorească. Să nu confundăm deschiderea ușilor bisericii cu deschiderea împărăției cerurilor. Rugăciunea este singura cheie care poate deschide porțile împărăției cerurilor și poate aduce împlinirea dorințelor. Rugați-vă la Dumnezeu cu credință și duh curat și EI vă va auzi.
Părinte, dați-mi cheile bisericii să le spăl ca să se mărite fata mea.
Aceasta este o practică vrăjitorească. Poți să speli nu numai cheile bisericii, ci și ușile, chiar și cununiile, și tot nu vei face nimic pentru că nu ai de ce să le speli, fiindcă ele sunt curate. În mod sigur ar trebui spălat sufletul fetei: prin post, rugăciune, mers la biserică în fiecare duminică, spovedanie, împărtășanie, fapte bune, milostenie etc..
Dacă vrei să ți se căsătorească băiatul sau fata trebuie să mergi la un preot să spele cununiile și copilul respectiv să bea acea apă. Ca să se dezlege cununiile trebuie să meargă persoana în cauza la 9 biserici, dar nu în zig-zag ci numai în cerc sau în linie dreaptă.
Aceasta este o practică vrăjitorească. Dezlegarea cununiilor frământă pe mulți tineri, în general fete. Într-adevăr sunt vrăjitori care leagă, dar pentru aceasta sunt rugăciuni de dezlegare. Nu mersul în cerc sau linie dreaptă spre o biserică le dezleagă cununiile, ci mai bine mergeți la preot să vă citească rugăciuni din Molitfelnic. Dacă aveți credință, este de ajuns, dacă nu, puteți colinda toată țara și nu veți face nimic.
Să spele limba clopotului și să bea acea apă ca să se dezlege cununiile.
Aceasta este o practică vrăjitorească. Nu spălatul obiectelor - clopot, chei, cununii - vă va ajuta să se căsătorească copiii, ci credința. Dacă beți apa din spălatul limbii clopotului, s-ar putea chiar să vă îmbolnăviți rău, aceasta fiind coclită și plină de praf și de microbi și apoi să ajungeți la spital.
Părinte, am venit la biserică să-mi faceți și mie apă de dragoste. Părinte, vă rog să-mi dați și mie apă de cununii.
Așa ceva nu s-a făcut și nu se va face niciodată în Biserică Ortodoxă. Aceste ape le fac vrăjitoarele cu invocarea diavolului (duhului bălții) între orele 12 și 2 noaptea și apoi să te ții, necazuri în casele unde este dusă această apă.
La nuntă se agață cutii goale de conserve după mașini ca să alunge duhurile rele.
Acele cutii le agățau copiii neastâmpărați, pentru ca atunci când trecea mașina, să atragă atenția că acolo se întemeia o nouă familie sau poate o făceau doar pentru distracție.
Mirele trebuie să treacă peste pragul casei cu mireasa în brațe, pentru că în prag stau duhurile rele.
Trecând-o peste prag sunt alungate duhurile rele. Superstiție! În lemnul pragului casei nu se sălășluiesc duhuri rele, așa cum nu se sălășluiesc nici în copacii pădurilor, nici în giurgiuvelele geamurilor...
Nu este bine să se cunune doi frați în același an căci vor divorța.
Oare este mai bine ca unul să se cunune cu soția, iar celălalt să trăiască cu viitoarea lui soție în păcatul adulterului (desfrânare), decât să primească binecuvântarea lui Dumnezeu? Multe perechi de frați s-au cununat religios în același an și au fost fericiți și binecuvântați până la adânci bătrâneți. Cei care spun ca au eșuat în căsnicie aducând argumentul de mai sus nu cunosc adevăratele cauze. Nu timpul când se cunună oamenii contează, ci sentimentele: Credința și Iubirea sau Obiceiul și Interesul. Așa cum avem doua mâini, tot așa și mirii trebuie să aibă deja primite în ziua nunții cele doua binecuvântări: a părinților (cuscrilor) și a preotului duhovnic. Deosebit de important este ca înainte cu câteva zile de cununia religioasă, indiferent ca au greșit sau nu trupește până atunci (fericiți cei ce n-au greșit), ginerele și mireasa să se spovedească și să se împărtășească și odată cu ei să facă același lucru și nașii lor.
Pentru a se căsători o fată, trebuie să meargă la un preot să-i treacă apa prin cununii.
Aceasta este o practică vrăjitorească. Cununiile cuiva nu se pot lega sau dezlega prin lucrări pământești. Apa trecuta prin cununii nu are nici o putere. Sfatul pentru cele care vor să se căsătorească este să o facă din iubire curata, respectând poruncile lui Dumnezeu.
Ce se face cu batista pe care preotul o ia de la cununie (cea cu care au fost legați cei doi miri)?
Aceasta e un obicei și nu se găsește în rânduiala slujbei Cununiei. La fel este și obiceiul așezării pe spatele mirilor a unei bucăți de pânză. Nu o pânză sau o batistă îi unește pe cei doi miri, ci harul lui Dumnezeu e cel care consfințește legătura lor.
Este bine să se spovedească mirii înainte de Cununie?
Dacă mirii nu se spovedesc regulat în toate cele 4 posturi, este foarte bine și de mare ajutor pentru ei să se spovedească măcar înainte de Cununie, mai ales dacă au trăit unul cu altul până la cununie. Timpul trăit împreună, fără cununie religioasă, se consideră ca o perioadă de desfrânare și de săvârșire a altor păcate care trebuie spovedite. Atitudinea duhovnicilor care nu au îngăduit celor care au trăit unul cu altul, să primească Sfânta Împărtășanie, rămânând doar cu spovedania și cu eventuala canonisire primită, este corectă.
„Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului”. (Efeseni 5;22)
„Bărbații să-și iubească femeile lor ca pe înseși trupurile lor. Cel ce-și iubește femeia, pe sine se iubește”. (Efeseni 5;28)
„Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși, iar femeia să se teamă de bărbat”. (Efeseni 5;33)
