ACEASTĂ PAGINĂ WEB (CARE EXISTĂ DIN SEPTEMBRIE 2004) A FOST COPIATĂ FĂRĂ A CERE PERMISIUNE ȘI FĂRĂ A POSTA LINK-UL CARE INDICĂ SURSA PAGINII WEB. DACĂ ÎNTR-ADEVĂR SUNTEM ORTODOCȘI ȘI DORIM CA ȘI ALȚII SĂ ÎNVEȚE DESPRE ORTODOXIE, DACĂ VREM CU ADEVĂRAT SĂ SE FOLOSEASCĂ CEI CARE CITESC, NU ÎNȚELEG DE CE NU POSTĂM PE INTERNET DOAR INFORMAȚII NOI, CARE NU SE GĂSESC PE ALTE SITE-URI.
DUREROS ESTE CĂ PE UNELE BLOGURI ACESTE INFORMAȚII AU FOST COMBINATE CU ALTELE CU CONȚINUT APARENT ORTODOX SAU PUSE ÎN LEGĂTURĂ CU ORTODOXIA, DAR ÎN REALITATE FĂRĂ NICI O LEGĂTURĂ, ÎNCÂT SINCRETISMUL („AMESTECĂTURA”) CREAT VA DUCE LA RĂTĂCIRE PE MAJORITATEA CELOR PUȚIN ȘTIUTORI CARE, ATUNCI CÂND CITESC O PAGINĂ WEB DECLARATĂ ORTODOXĂ, DORIND SĂ DEVINĂ BUNI CUNOSCĂTORI AI ORTODOXIEI, NU AU DEJA CUNOȘTINȚELE NECESARE „SĂ ALEAGĂ GRÂUL DE NEGHINĂ”.
DESPRE ÎNMORMÂNTĂRI ȘI POMENIREA MORȚILOR, DESPRE OBICEIURI POPULARE GREȘITE LEGATE DE ACESTEA
Există vreo rânduială de înmormântare sau pomeni, care se pot face de când suntem în viață?
Cei vii pot face fapte bune, pomenile celor morți, etc. Grija cea mai mare pe care trebuie să o avem este să ne găsească moartea cât mai pregătiți, fără păcate, căci degeaba vom plăti la o sută de biserici și mănăstiri și dacă moartea ne găsește în păcate grele, pierdem mântuirea. Mântuirea nu se cumpără cu bani.
Câte zile de la înmormântare se cară apă, de ce, unde și câte zile se tămâiază?
Aceste obiceiuri creștinești intră tot în fapta milosteniei și e bine să se facă până la 6 săptămâni (40 de zile); se cară apă la persoane neputincioase, la familii cu copii mulți, apă pentru consum. Tămâierea se face ca un prinos de milă și dragoste pentru cei morți. Având în vedere însă că în vremurile noastre apa este la robinet în tot mai multe case, acest obicei poate să nu se mai țină.
E bine să participăm la înmormântarea celor care și-au luat viața singuri (sinucigași, spânzurați, otrăviți, tăiați)? Dar să primim de pomană de la ei? Ce se poate face pentru mântuirea lor?
Există unele tradiții la poporul român în ceea ce privește sinucigașii. Unele tradiții zic că e bine să mergem la înmormântarea lor, a celor ce și-au luat viața singuri dar nu trebuie să luăm de pomană de la cei care dau pentru ei. Alte tradiții spun că până la 7 ani nu se pot trece nici în pomelnic; după ce au împlinit 7 ani se face slujba înmormântării, cu toată rânduiala cuvenită. Așa s-a obișnuit în unele zone ale țării noastre și dacă vreun preot încearcă să schimbe acestea, întâmpină mari piedici din partea oamenilor. De ce ar fi necesară schimbarea? Deoarece pe baza canonului 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care oprește a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigași, s-a obișnuit în Biserica Ortodoxă Română pentru cei care s-au sinucis să fie duși la cimitir fără preot; doar acolo la cimitir vine preotul și îi cântă „Sfinte Dumnezeule” când este băgat mortul în groapă. De asemenea s-a obișnuit să nu li se facă pomeni și nu trebuie să participe nimeni la înmormântarea lor, iar dacă li se dă de pomană să nu primim pomana. Ei nu se trec niciodată pe pomelnic și nu trebuie să li se facă pomenile deoarece ei nu au nici o șansă să mai fie scoși din iad. Așa învață Sfintele Canoane și putem fi mai siguri că în acestea se spune adevărul, și nu în tradiția poporului român.
Dar la cei care au murit de moarte năprasnică (cutremur, înec, călcați de tren, de mașină) cum procedăm, ce se face pentru mântuirea lor?
La aceștia se procedează ca la un mort obișnuit, pentru că ei nu s-au omorât singuri.
Se dau 24 de metri de pânză pentru a fi plătite vămile? Vămile se plătesc? Cum?
Acesta este tot obicei băbesc. Vămile nu se plătesc în acest fel, ci se plătesc cu pocăință și cu Spovedanie.
Dacă înainte de a cunoaște credința am furat ceva și persoana de la care am furat trăiește sau a murit, cum procedăm?
Dacă păgubașul trăiește să-i dea lui sub o formă oarecare, pe măsura valorii lucrului furat, dacă nu trăiește să-i dea familiei, dacă nu mai trăiește nimeni din familia păgubașului sau se află la distanță mare, să facă milostenie.
Dacă un om moare plin de păcate, nespovedit, nepregătit, și moare în ziua de Paști, în Săptămâna Luminată, merge în Rai? Dar dacă moare în Săptămâna Patimilor, merge în iad?
Acestea sunt vorbe băbești și nu trebuie crezute. Numai Dumnezeu știe acestea.
Este corectă administrarea Sfintei Împărtășanii la persoanele inconștiente?
Primirea Sfintei Împărtășanii este strâns legată de Spovedanie chiar și pe patul morții. Cel care e inconștient nu mai poate face aceasta. De asemenea este legată și de voința persoanei respective. Împărtășania pe patul de moarte nu se refuză niciodată, cu condiția însă ca muribundul să o ceară. Chiar dacă a cerut Împărtășania înainte de a fi inconștient, nu poate fi împărtășit un muribund, deoarece devenind inconștient nu poate mărturisi păcatele. Preotul trebuie să fie cu luare-aminte la împărtășirea muribunzilor inconștienți, pentru a nu comite chiar un sacrilegiu. Cel inconștient este ca și mort, iar canonul 83 al sinodului 6 Trulan spune: „Nimeni să nu dea Euharistia trupurilor moarte, căci scris este: <<Luați, mâncați>> (Matei 26;26), însă trupurile morților nu pot să ia, nici să mănânce”. Apoi Taina nu lucrează de la sine și nu produce efecte fără voința și efortul celui care o primește. Chiar dacă muribundul a fost unul din bunii credincioși, dar este inconștient, nu se cade să-i administrăm Sfânta Împărtășanie, pentru că voința lipsește. Poate că de la ultima Spovedanie, respectivul creștin a săvârșit păcate pe care nici preotul, nici membrii familiei nu le știu și nici cel în cauză nu le poate spune. Și, chiar de le-ar ști, mărturisirea păcatelor și primirea Sfintei Euharistii nu se face prin intermediari, ci este un act de voință și răspundere personală. Membrii familiei trebuie în acest caz mustrați pentru lipsa de grijă față de cel în cauză și pentru neglijarea celor sfinte. Împărtășirea nu trebuie lăsată niciodată în ultimă clipă a vieții. Ea nu trebuie să se dea niciodată spre moarte, ci spre viață.
Se poate cunoaște evoluția stării muribundului după felul cum „cade” Sfânta Împărtășanie?
Se spune adesea că, dacă Împărtășania stă pe vârful linguriței, cel în cauză nu mai are mult de trăit, iar dacă stă spre coada linguriței va mai trăi. Asemenea și dacă Împărtășania plutește, cel în cauză va trăi, iar dacă se lasă la fundul linguriței, va muri. Aceste interpretări nu au absolut nici un temei, ci sunt influențe provenite din vrăjitorie. Se știe că Împărtășania pentru bolnavi se pregătește o data pe an, în Joia Patimilor, la Sfânta Liturghie, și apoi se sfărâmă și se usucă marți în Săptămâna Luminată. Când se împărtășesc bolnavii, se pun câteva fărâmituri într-o linguriță, peste care se toarnă vin, agheasmă sau apă curată pentru a putea fi înghițită. Dacă Împărtășania va fi ținută mai mult timp sau fărâmiturile vor fi mai mari, ele vor cădea la fundul linguriței. Dacă dimpotrivă vor fi mai mici sau se vor administra repede, vor pluti. De asemenea dacă se toarnă vin cu sticla în linguriță, fărâmiturile de Sfânta Împărtășanie vor fi împinse în funcție de locul de pe linguriță în care se ține sticla. Sau dacă fărâmiturile sunt adăugate în linguriță după ce s-a turnat vinul, atunci vor sta în locul în care au fost puse. Aceste interpretări sunt rodul imaginației și sunt foarte amăgitoare, Dumnezeu fiind „Stăpânul vieții și al morții” și doar El știind clipa și ceasul morții. Deci nu se cuvine să facem ghicitorie cu Sfânta Împărtășanie.
Este corect să ne împărtășim pentru cei morți neîmpărtășiți?
Din punct de vedere liturgic, această practică este o inovație, căci nu este menționată în nici o carte de cult. Din punct de vedere dogmatic, respectăm principiul conform căruia Sfintele Taine se administrează doar persoanelor vii. Simpla rostire a numelui celor decedați nu înseamnă și împărtășirea lor, sufletele lor imateriale neputându-se împărtăși cu ceva material, așa cum este Sfânta Euharistie. Mai există obiceiul ca, pe lângă rostirea numelor celor morți, persoana care se împărtășește vine cu una sau mai multe lumânări în plus la împărtășire sau chiar roagă pe preot să rostească și numele celor decedați. Obiceiul este neîntemeiat, așa cum am amintit mai sus și din cauza lipsei voinței persoanei, și din cauza lipsei Spovedaniei. Apoi, cei care au murit nespovediți sunt în mare majoritate persoane care au fost certate cu Biserica. A considera că putem lua Împărtășania pentru persoane care n-au făcut pocăință și nicicum n-o mai pot face, nu înseamnă decât să desconsiderăm Sfânta Taină a Spovedaniei. Ceea ce putem face pentru cei răposați este doar rugăciunea și milostenia, concretizate în slujbele pentru morți și „datul de pomana”.
Ce importanță are rostirea de către preot, la pomenirea unui mort, a cuvintelor „nespovedit, neîmpărtășit și fără lumină”?
Se mai folosesc și expresii ca „nepregătit”, „negrijit” sau „fără lumină”. În Ardeal, acest obicei nu există decât extrem de rar. Eram în anul 1994 la Schitul Poșaga din județul Alba. Un creștin scria toate pomelnicele oamenilor. Când i-am dictat nume de morți la care am adăugat, neștiutor fiind pe atunci, și aceste expresii, s-a oprit și mă privea mirat, apoi a explicat ca n-a mai auzit așa ceva. La pomenirea răposaților însă nu contează aceste adaosuri, ci rugăciunea pentru ei și milostenia. Dumnezeu îi știe că au murit nepregătiți și nu este necesar să-L mai avertizăm încă o dată asupra acestui fapt.
Cel care moare duminica este iertat, pentru că ziua de duminică este sfântă.
Nu timpul când moare omul contează, ci cât de pregătit este pentru întâlnirea cu Hristos, adică, să fie spovedit și împărtășit. Dreptul poate muri oricând, căci va ajunge în rai, iar cel păcătos în iad, chiar dacă moare în ziua de Paști.
Trebuie pusa lână sub cel mort ca să se încurce sufletul și să nu se facă strigoi. Să se pună 4 fuse în cele 4 colțuri ale coșciugului ca să nu se facă mortul strigoi. Trebuie măsurat sau legat sub formă de cruce sicriul sau corpul mortului cu o sfoara iar sfoara îngropata sub pragul casei. Mortul trebuie păzit să nu treacă pisica peste el sau pe sub el, că se face strigoi.
Am citit Sfânta Scriptură de mai multe ori și multe alte cărți și nu am găsit nimic scris despre strigoi. Sunt multe povești cu astfel de personaje, dar rămân povești și nu se vor adeveri niciodată, așa cum nici zmeii sau feții frumoși cu stea în frunte nu au fost văzuți de nimeni: „Iar de basmele cele lumești și băbești, ferește-te și deprinde-te cu dreapta credință” (1 Timotei 4;7).
Să nu atingi mortul cu mâna stângă.
Dar cu mâna dreaptă avem voie să-l atingem?
După ce te întorci de la înmormântare te speli pe mâini și arunci de trei ori cu apa peste umăr, în spate.
Este foarte bine să te speli când vii de la orice lucrare, chiar și de la mort, dar nu are rost să arunci apă înapoi peste umăr, că în mod sigur mortul a fost acoperit cu pământ și nu vine după tine, iar dacă e să vină moartea n-o poți alunga cu câteva picături de apă.
Dacă ții lumânarea cuiva care moare, cad păcatele lui asupra ta.
Lumânarea este semnul jertfei. O lumânare bine lucrată nu scoate fum, nu picură ceară, ci se transformă toată în lumină. Lumina este forma superioară de existență a materiei. De aceea Dumnezeu a făcut mai întâi lumina. Ținând lumânarea cuiva este ca și cum I-ai călăuzi. Așa îl călăuzești la Sf. Botez spre viața în Hristos, la Cununie spre o viață de familie binecuvântată de Dumnezeu și la înmormântare spre împărăția cerurilor. Pe vremea Sfântul Apostol Pavel unii se botezau pentru cei morți. Asta nu înseamnă că le luau ei păcatele.
Să se pună o cruce acolo unde a murit un om în afara locuinței (în câmp, pe marginea șoselei, pe marginea apei).
În toate timpurile și în toate credințele a existat convingerea ca este viață după moarte (nemurirea sufletului). De aceea locurile unde erau depuse trupurile moarte se marcau printr-un semn. Faraonii și-au înălțat încă din viața piramide, necreștinii puneau la căpătâi cate o piatră mai mare, iar creștinii au pus „Semnul Fiului Omului”, adică crucea. Acest semn sfânt se pune la mormânt pentru a atrage atenția oamenilor să nu profaneze acel loc, să nu împrăștie osemintele care se vor ridica din morminte la porunca lui Dumnezeu: „Domnul însă mi-a zis: proorocește asupra oaselor acestora și le zi: oase uscate ascultați cuvântul Domnului! Voi pune pe voi vine și carne va crește pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh și veți învia și veți ști că Eu sunt Domnul” (Iezechiel 37;4-6). Însă crucea pusă acolo unde a ieșit sufletul nu are nici un rost pentru ca acolo nu a rămas nimic: trupul a fost dus la cimitir și pus într-un mormânt, iar sufletul a fost luat de îngeri și dus la cer în fața Dreptului Judecător. Crucea este un semn creștinesc. Ea nu-l mântuiește pe cel care o are și nici nu-l osândește pe cel ce nu o are.
Dacă unul dintre soți a murit și s-au blestemat între ei trebuie dezlegați prin rugăciuni și în același timp trebuie trecut un cal alb peste mormântul celui decedat.
În cărțile de slujbă (Molitfelnic și Agheasmatar) există rugăciuni de dezlegare de blesteme, dar ele nu sunt condiționate de prezența vreunui animal.
Dacă moare un copil, când îl scot din casă, părinții trebuie să tragă înapoi de sicriu și să zică: Noi nu te lăsăm pe tine să pleci; tu lasă-ne pe noi să nu ne iei cu tine!
Cei îndurerați de pierderea celor dragi, trag de coșciug nu pentru ca le este frica să nu moară și ei, ci din părere de rău că pierd o ființă mult iubită. Chiar dacă zic ceva sau nu zic, cel mort nu poate hotărî nimic, fiindcă Stăpânul morții și al vieții este Dumnezeu.
Dacă moare un copil până la vârsta de 7 ani să nu-i dai lumânări să le ducă morților tăi pentru că el nu știe cum să le dea.
În primul rând oamenii ar trebui să știe ca mortul nu duce lumânările noastre morților noștri pe numele cărora le-am aprins, ci aceștia primesc de la Dumnezeu mângâiere.
Dacă a murit fără lumânare să nu-i faci pomană decât sâmbăta.
Unde scrie așa ceva? Acesta este tot o „teologie băbească” fără nici un temei în Biblie sau în Sfânta Tradiție. În general pomenile se fac sâmbăta pentru că atunci Domnul Iisus Hristos a fost în mormânt cu trupul. De multe ori auzim spunându-se despre cineva care a murit: „Maică, a murit cu lumânarea aprinsă, a plecat cu lumina, s-a mântuit.” „Dar cum a murit maică: spovedit, împărtășit?” „O, nu maică! Cât m-am rugat eu de el și n-a vrut în ruptul capului să se spovedească și să se împărtășească, ca nu-i suferea pe popi”. „Dar la Biserica a fost Duminica?” „N-a călcat ăsta pragul Bisericii decât la Botez, la Cununie și acum, la moarte pentru ultima data”. „Dar păcate a făcut în viață?” „Maică, șapte hotare umbla; i-au plăcut mult beția și femeile”. lată, oamenii trebuie să știe că este bineplăcut să aprindem lumânarea. Dar lumânarea este doar UN SIMBOL (al luminii dumnezeiești) și O JERTFĂ (fiindcă dai niște bani pe ea). Dacă are lumânare când moare nu neapărat se mântuiește, iar dacă moare fără lumânare nu neapărat se osândește (mai ales dacă a avut o viață aleasă, creștinească).
La mort să te duci neapărăt cu două lumânări, una pentru mort și una pentru înger.
Lumânarea simbolizează lumina adevărului și a sfințeniei, care este Dumnezeu, și ne arată cum trebuie să fie viața oricărui creștin. Lumânarea poate avea și alte semnificații. Atunci când se aprinde la citirea Sfintei Evanghelii simbolizează lumina adevărului care a străbătut întunericul necredinței. La Botez se aprinde pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină, făcându-se fiu al luminii lui Hristos. La cununie cele doua lumânări pe care le țin nașii simbolizează pe cei doi Sfinți Arhangheli, Mihail și Gavriil. La moarte, lumânarea simbolizează lumina pe care dorim să o aibă pe calea veșniciei. Mortului să-i ducem o lumânare dar îngerului nu, fiindcă el nu are nici un păcat (dacă ar avea păcat ar fi diavol).
Niciodată seara și în ziua de luni să nu dai nimic din casă că nu mai ai spor toata săptămâna.
Să nu dai bani sau să nu împrumuți pe cineva cu bani în ziua de luni. Oare, așa să fie? Unde scrie că nu trebuie să facem fapte bune lunea? Zgârcenia este un păcat care îi stăpânește pe mulți și atunci au găsit diverse justificări: să nu dai niciodată din casa seara, nici în zi de sărbătoare, nici lunea ca-ți merge rău toată săptămâna, nici marțea ca sunt trei ceasuri rele etc. Ori porunca lui Dumnezeu este aceasta: „Celui ce cere de la tine, dă-i; și de la cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta” (Matei 5;24); „împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casa ta pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Dacă dai pâinea ta celui flămând și tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric și bezna ta va fi ca miezul zilei” (Isaia 58;7-10). Să nu uităm că: „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20;35).
De câte ori trebuie să se tragă clopotele dacă avem un mort bărbat sau dacă avem mort o femeie?
Nu este scris nimic în cărți la rânduiala slujbei Înmormântării referitor la de cate ori să se tragă clopotul la morți, sau să se diferențieze bătăile clopotului în funcție de sexul mortului. Acestea sunt credințe false.
Putem face pomană de dulce în posturi sau în zilele de post?
Nu, nicidecum. Așa ceva nu se mai numește pomană, ci chiar este păcat.
Dacă dăm ceva de pomană, este obligatoriu să facem cruce peste acel lucru sau acea mâncare?
Nu este obligatoriu să facem cruce deoarece milostenia noastră e primită și fără a fi însoțită de anumite gesturi.
Ce este ruperea unei cununi deasupra mortului?
Acest ritual are drept scop ruperea cununiei dintre soț și soție, pentru ca cel rămas în viață să se poată căsători. Practica aceasta nu are nici un temei religios, dovedește lipsa de credință și afectează direct învățătura despre Taina Sf. Cununii.
De ce există trupuri care nu putrezesc?
Mai întâi trebuie să spunem că, trupurile care nu putrezesc pot fi de două feluri. Există trupuri care nu numai că nu putrezesc, dar devin izvorâtoare de miresme și chiar de mir; acestea sunt trupurile unor sfinți care prin viețuirea lor au fost cinstiți de Dumnezeu. Astfel de trupuri creștinii le numesc sfinte moaște, și se cinstesc după cuviință. Dar există și trupuri care nu putrezesc din pricina fie a unor blesteme fie a unor păcate grele care au rămas nespovedite. Dacă se descoperă prin voie dumnezeiască astfel de cazuri, preoții bisericii fac slujbe de dezlegare pentru sufletul celui răposat.
Ce ritualuri păgânești se mai practică legat de slujba înmormântării?
- Păzirea ca mortul să nu se facă strigoi - prin împungerea în inimă a unei țepușe și/sau prin închiderea pisicilor din casă pe toată perioada cât stă mortul în casă.
- Ruperea legăturilor de la picioarele mortului - pentru ca acesta să poată păși pe lumea cealaltă.
- Conducerea pe ultimul drum cu fanfară și orchestră - pentru a crea o atmosferă pompoasă și fastuoasă.
- Punerea diferitelor obiecte în buzunarul mortului (ac, ață, bani etc.) - pentru ca să aibă pe lumea cealaltă.
- Trecerea cocoșului și a găinii peste groapă - pentru izgonirea duhurilor rele.
- Îngroparea morților în cavouri - pentru a face din locul lor de veci o adevărată capodoperă.
- Ducerea la altar a unui cocoș alb - ca jertfă pentru cei ce mor neîmpărtășiți.
- Pregătirea praznicului în zile de post cu mâncare de frupt - zicând că mortul nu mai postește.
Toate aceste practici enumerate mai sus reprezintă abateri grave de la credința ortodoxă și trebuie înlăturate pentru că denaturează învățătura de credință a Sfintei noastre Biserici.
Este corectă exprimarea „a trecut în neființă”?
Această exprimare nu este corectă deoarece cuvântul neființă este echivalent cu ideea de inexistență, neant. Noi știm că sufletul omului este nemuritor.
De ce sectarii spun că noi nu mai putem și nu mai suntem datori să ne rugăm pentru cei adormiți?
Într-adevăr, sectarii exclud posibilitatea intervenției celor vii pentru cei morți, spunând că Dumnezeu va judeca pe fiecare în parte, invocând textul din 2 Corinteni 5,10: „Pentru că toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a Lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine ori rău.” Că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui este foarte adevărat, dar că posibilitatea de a ne ruga pentru cei morți este exclusă nu poate fi adevărat. Cum putem argumenta acest lucru? Noi vedem că în Sfânta Scriptură se pune mare preț pe rugăciunea unora pentru alții: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii” (1 Timotei 2,1), iar la Iacov 5;16 se spune: „Mărturisiți-vă deci unuia altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”. Deci, dacă rugăciunile noastre folosesc celor vii, cum dar să nu folosească și celor morți de vreme ce sufletele lor trăiesc?
În Vechiul Testament se foloseau rugăciunile de mijlocire pentru cei adormiți?
Da, și în Vechiul Testament avem mărturii de rugăciune pentru cei adormiți. Astfel, la Macabei cartea a doua „Drept aceea sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat.” (2 Macabei 12;46), iar Proorocul Baruh spune: „Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit.”(3;4-5).
