DESPRE SINUCIDERE
Sinuciderea este curmarea vieții proprii. Animalele nu se pot sinucide deoarece ele nu sunt conștiente misiunea față de trupul în care trăiesc și de rostul lor în această lume și în viața viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat fată de sine, căci prin ea omul își închide definitiv calea spre pocăință. Sinucigașul dă dovadă de necredință sau o credință bolnavă (Judecători 9;54-57 – sinuciderea lui Abimelec; 1 Regi 31;4-6 – sinuciderea lui Saul; Matei 27;5 și Fapte 1;18 – sinuciderea lui Iuda); păcătuiește contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6;19; Romani 14;8-12), și deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, și nici în cea viitoare. De aceea, sinucigașului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă și nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioși.
Problema înmormântării sinucigașilor s-a mai luat în discuție de-a lungul timpului. În această privință, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat. Dacă în privința incinerării Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru, faptul se datorează apariției sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viața Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecției oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. După cum se știe, incinerarea a început să pătrundă în Biserica creștină abia din secolul al XVIII-lea, adică după Revoluția franceză din 1789. În schimb, pentru sinucigași există un canon, din seria celor ale Sfinților Părinți, care interzice oficierea slujbei înmormântării și a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceștia. Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care oprește a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigași. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte:
„Întrebare: Dacă cineva fiind ieșit din minte, se sinucide, sau se aruncă în prăpastie, se poate face Liturghie pentru el sau nu?
Răspuns: Cu privire la sinucigași clericii trebuie să se lămurească dacă cel ce s-a sinucis fiind cu adevărat ieșit din minți (adică nu a avut intenția, sau întâmplarea l-a dus la moarte). Rudele celui sinucis, mint și spun că era ieșit din minți, ca să se obțină pomenirea lui la rugăciune. Însă uneori sinucigașii fac aceasta din pricina persecuției oamenilor sau Ia necaz mare, dar nici astfel nu trebuie să se pomenească, căci își este sinucigaș. Deci clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă (aruncă mărgăritarele înaintea porcilor; Matei 7;7).” (Nicodim Miloș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțite de comentarii, vol. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 154-155).
Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se facă slujba înmormântării și cele de pomenire pentru sinucigași.
În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: „Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, și va muri, acestuia să i se cânte și să i se facă pomeniri.” (glava 40)
„Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos și va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuși, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creștin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruțe, fiindcă niște bunătăți ca acelea și fel de moarte n-a învățat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte și să-l îngroape și pomeniri să-i facă ca și la tot creștinul”. (glava 143)
Pe baza acestor dispoziții canonice și legale s-a încetățenit practica bisericească conform căreia sinucigașilor să nu li se săvârșească slujba înmormântării ca și cele ale soroacelor de pomenire. În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalți parohieni, și aici săvârșește doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori). Această practică se aplică în toată Biserica noastră și asupra ei Sfântul Sinod nu a mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziție canonică, dar din păcate ea nu este menționată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul și Agheasmatarul sunt cărțile care cuprind slujba înmormântării).
Unii sunt de părere că s-ar putea face o slujbă sumară cu aprobarea episcopului, numai la mormânt, fără a fi dus în biserică, celor sinucigași a căror moarte ar avea motive de îngăduință, cu condiția, ca preotul să nu facă necrologul (slujba de înmormântare), ci numai să vorbească de păcatul sinuciderii cu scop moral și pastoral („Mai bună este moartea decât viața amară sau decât boala necontenită” - Sirah 30;17; vezi și Filipeni 1;21-30).
În ceea ce privește însă aplicarea practicii de a nu se face slujba înmormântării celor sinuciși, trebuie să observăm că sunt două feluri de situații pe care preotul trebuie să le cunoască și anume: sinuciderea cu bună știință sau cu mintea întreagă și sinuciderea alienaților mintali, despre care și canonul menționat, 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, face pomenire și distincție. De altfel și manualele de Liturgică fac această diferențiere, pe când Molitfelnicele și Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele și nici despre vreo interdicție pentru săvârșirea înmormântării sinucigașilor.
În completarea acestui canon, Pravila de la Târgoviște sau Îndreptarea Legii din anul 1652 se spune: „Sinucigașul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci și-a dat sufletul satanei ca și luda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav și ieșit din minți poate fi slujit. Sinucigașul care s-a omorât din împuținarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuții, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit.” (cap. 250) Când avem cazuri de sinucidere cu bună știință sau în integritatea facultăților mintale, atunci ne conformăm întru totul practicii îndătinate în Biserica Ortodoxă de a nu acorda asistență religioasă celor din această categorie. Aceasta, pentru că o asemenea faptă, de a-și lua singur viața, presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredință sau ateism și dispreț față de credință și rânduielile bisericești. Sinucigașul se substituie lui Dumnezeu care este singurul Stăpân al vieții oamenilor, Cel Care ne dă viața și Cel Care ne-o ia atunci când EI socotește. Chiar dacă uneori suferința, mizeriile, bolile și atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viața pe care nu ne-am dat-o noi, păcatul deznădejdii fiind unul din cele mai grave pe care le săvârșim, păcat împotriva Duhului Sfânt și fără de iertare. „Cine pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, îl necinstește la fel cu cel ce se îndoiește de existența Lui”. „Iuda a jignit pe Domnul mai puțin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale”, zice Fericitul leronim. Iată de ce celor care se sinucid, din necredință sau deznădejde, nu li se săvârșește slujba înmormântării. Canonul Sfântului Timotei al Alexandriei însă ne îndeamnă la o cercetare a cazurilor în speță spre a-i deosebi de sinucigașii de bunăvoie sau cu știință. Așa cum se proceda odinioară, la cercetările care se fac de către organele de procuratură și cele medicale, ar trebui să participe și păstorul sufletesc al enoriașilor. Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minții, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăților mintale, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situații preotul poate săvârși înmormântarea după rânduiala obișnuită, dar cu mult mai multă sobrietate și temperanță, ca un fel de pogorământ. În caz contrar, când argumentele pledează pentru o sinucidere cu bună știință și cu mintea întreagă, preotul poate și trebuie să refuze săvârșirea înmormântării. Cum însă până în prezent, nu avem o hotărâre expresă a Sfântului Sinod privitoare la aceste două situații și dacă în cazul al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigașilor, pentru a nu greși, calea cea mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul și binecuvântarea ierarhului locului, cu documentație bine argumentată.
Bibliografie
Preot profesor doctor Nicolae D. Necula: „Tradiție și înnoire în slujirea liturgică”, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pag. 269 – 272;
Arhimandrit Nicodim Sachelarie, „Pravila bisericească”, ediția a II-a, 1996, pag. 182 – 183;
Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca: „Canoanele bisericii ortodoxe – note și comentarii”, ed. Polisib S.A. Sibiu.
