METANIILE ȘI ÎNGENUNCHERILE
Îngenuncherea în lăcașul de cult, însoțită de cele mai multe ori de metanii, este o formă de cinstire a lui Dumnezeu și de exprimare a sentimentului nostru de respect, smerenie și supunere față de EI. Prosternarea în fața lui Dumnezeu, ca expresie a cinstirii Lui, este un act de cult.
Îngenuncherea este foarte mult practicată în viața credincioșilor de rând, dar în mod cu totul deosebit în practica viețuitorilor din mănăstiri. Credincioșii îngenunchează în biserică chiar din momentul în care intră în ea și își rostesc rugăciunile în fața sfintelor icoane, a Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfinților. După aceea, îngenunchează la diferite momente din timpul slujbei și mai ales la Sfânta Liturghie, atunci când se citește Sfânta Evanghelie, la vohodul mic, adică ieșirea cu Sf. Evanghelie, la vohodul cel mare sau ieșirea cu cinstitele daruri, la rostirea Crezului, în timpul epiclezei sau al rugăciunii de transformare a darurilor de pâine și de vin în Trupul și Sângele Domnului, în timpul cântării sau rostirii rugăciunii Tatăl nostru și în alte momente din slujbele divine.
Metaniile sunt plecări ale genunchilor și ale corpului mai mult sau mai puțin până la pământ ca semn că iubim pe Dumnezeu și ne pocăim de păcatele făcute. Se numește închinăciune sau metanie mică plecarea corpului până ce mâna ajunge la pământ, iar metanie mare se numește îngenuncherea și plecarea capului până ce fruntea atinge pământul. Căderea cu fața la pământ este cea mai adâncă închinăciune și metanie (Matei 26;39). Sufletul își aduce prinosul său prin rugăciune, iar trupul își aduce darul său prin mișcări evlavioase: îngenuncheri, închinăciuni și metanii, deoarece și el va fi preaslăvit la învierea cea din morți. Canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare zice: „Prin fiecare plecare de genunchi și ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ și că prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit am fost chemați întâi la cer”.
Metaniile care însoțesc îngenuncherea sunt o formă de exprimare a stării de pocăință și constituie și ele un act de cult. Ele sunt o îndeletnicire permanentă a călugărilor, dar și a credincioșilor mai zeloși și se practică mai ales în perioada Postului Mare când sunt indicate chiar de cărțile de cult sau rânduielile liturgice, însoțind momente importante din timpul slujbelor sau rostirea diferitelor rugăciuni, așa cum este, de exemplu, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, „Doamne și stăpânul vieții mele”. În privința îngenuncherii sau a facerii de metanii, canoanele și rânduielile tipiconale fac precizări importante, arătând când trebuie și mai ales când nu trebuie să îngenunchem. Între acestea intră și cele legate de ziua de duminică. Astfel, canoanele: 20 al Sinodului I ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sf. Petru al Alexandriei și 91 al Sfântului Vasile cel Mare, ca și Tipicul cel Mare la capitolul 2, pag. 7, preluate apoi de Liturghier, interzic îngenuncherea și mai ales metaniile, atât pentru preot, cât și pentru credincioși, în zi de duminică. De aici, unii credincioși au tras concluzia că duminica, îngenuncherile și metaniile nu trebuie practicate și privesc cu ochi critici pe acei care le fac.
Se fac metanii și se îngenunchează sâmbăta și duminica?
Canonul al 90-lea al Sinodului al 6-lea ecumenic zice: „Am primit de la Sfinții Părinți obiceiul canonic de a nu pleca genunchii în duminici, pentru cinstirea Învierii Domnului. Deci, ca să se înlăture nedumerirea, facem cunoscut credincioșilor că după intrarea preoților în altar de la Vecernia de sâmbătă seara, după obiceiul îndătinat nimeni să nu plece genunchii până la Vecernia de duminică seara, întru care după intrarea preoților în altar iarăși începem a pleca genunchii împlinind rugăciunile noastre Domnului. Căci din seara de sâmbătă (începutul zilei) din ajunul duminicii premergătoare Învierii Domnului, începem noile cântări duhovnicești de laudă începând sărbătoarea de seară de la întuneric spre lumina zilei și astfel în cursul nopții întregi și a zilei ce urmează trebuie să prăznuim învierea”.
Canonul al 10-lea al Sf. Nichifor Mărturisitorul (+818) zice: „Duminica și în toată Cincizecimea se pot face închinăciuni pentru sărutarea icoanelor dar nu și metanii mari”.
Canonul al 2-lea al Sf. Nicolae al Constantinopolului zice:
„Întrebare: Cuvine-se a nu pleca cineva genunchii sâmbăta, precum nu se pleacă duminica și nici în Cincizecime?
Răspuns: Aceasta nu s-a oprit de vreun canon, însă cei mai mulți întrucât nu se ajunează sâmbăta prin urmare nici genunchii nu îi pleacă”.
Dacă luăm litera canoanelor, reiese cu claritate că nu avem voie să facem acestea. Dar trebuie avut în vedere faptul că aceste hotărâri canonice au fost luate și aplicate într-un trecut foarte îndepărtat când frecventarea bisericii și participarea credincioșilor la sfintele slujbe se făceau cu regularitate.
Ele pot fi socotite valabile și obligatorii pentru viețuitorii mănăstirilor unde se săvârșesc zilnic slujbele prevăzute de tipic și unde călugării participă cu regularitate la slujbele divine. În această situație, viețuitorii mănăstirilor îngenunchează și fac metanii în toate zilele de lucru; de aceea la slujbele din zilele de Duminică se roagă stând în picioare, respectând în felul acesta rânduielile canonice și tipiconale. Situația este însă cu totul alta la bisericile de enorii unde majoritatea credincioșilor vin la biserică doar Duminica (și atunci când pot). De aceea, prescripția canonică nu se mai poate aplica cu strictețe și deci nu-i putem opri sau sfătui pe credincioși să nu mai îngenuncheze. Pentru ei este singura zi din săptămână dedicată lui Dumnezeu și măcar atunci trebuie lăsați să-și exprime cinstirea față de Dumnezeu așa cum o simt, fără ca aceasta să constituie o abatere gravă și cu atât mai mult, o impietate.
Pe de altă parte, este bine să știm care era în trecut și care este astăzi sensul îngenuncherii. În Biserica veche, îngenuncherea era interzisă în zi de duminică, fiindcă acest act de cult era privit ca expresie a pocăinței, a părerii de rău și a plângerii pentru păcatele săvârșite, ceea ce era în totală contradicție cu starea de bucurie și de jubilare pe care o crea sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului - Duminica.
În vremea noastră această interpretare și-a pierdut semnificația sau mai bine-zis și-a mutat punctul de greutate spre altceva. Îngenuncherea reprezintă pentru credincioșii noștri mai mult un act prin care ne exprimăm nu atât pocăința sau păcătoșenia, ci mai ales smerenia în fața lui Dumnezeu și stăruința sau persistența în rugăciune, stări sufletești de care trebuie să fim însoțiți ori de câte ori ne rugăm. În felul acesta, îngenuncherea nu mai contravine caracterului sărbătoresc al Duminicii. Prescripția canonică poate rămâne valabilă în viața credincioșilor din parohie, cel mult în Săptămâna Luminată, în Duminicile din perioada Penticostarului, deci de la Paște la Rusalii și în intervalul dintre Crăciun și Bobotează.
Cât privește practica respectată de către preoți ca în perioada dintre Paști și Rusalii să nu îngenuncheze în fața Sfintei Mese, după sfințirea Darurilor, pe motiv că în această perioadă îngenuncherile sunt interzise de canoane sau tipic, socotesc că este un lucru greșit înțeles. Misterul liturgic rămâne mereu tot așa de mare și de important pentru a nu îngenunchea în fața lui, aceasta neavând nimic de a face cu perioada din an în care ne aflăm. Canoanele interzic îngenuncherile ca act liturgic legat de felul nostru de a ne manifesta în biserică în general, dar nu și în fața tainei Sfintei Euharistii. Ea are aici exact sensul totalei noastre smerenii în fața lui Hristos euharistic și nu al unui act de pocăință și de plângere a păcatelor.
Se fac metanii și se îngenunchează în perioada de la Paști până la Rusalii?
Una din întrebările puse tot mai insistent și de către tot mai mulți credincioși este aceea dacă se fac metanii sau dacă se îngenunchează, în sfânta biserică, atât pentru rugăciune particulară, în fața unei icoane, cât și la momentele îndătinate din timpul serviciilor divine care se săvârșesc în sfântul locaș, în perioada dintre Paști și înălțare sau Paști și Rusalii ori Cincizecime. Această întrebare este cauzată de diversitatea practicilor pe care le aflăm într-o biserică sau alta și la diferitele categorii de credincioși. Unii dintre aceștia socotesc că a îngenunchea în această perioadă este un mare păcat, fiindcă îngenuncherea și metania, ca semne de pocăință și de întristare și mai ales ca forme de ispășire a păcatelor, nu s-ar potrivi cu perioada de bucurie cauzată de învierea Mântuitorului Hristos.
De aceea, acești credincioși nu practică îngenuncherea sau metaniile și mai mult, atrag atenția, uneori cu severitate celor care, din obișnuință sau din necunoaștere, însoțesc rugăciunea sau participarea lor la sfintele slujbe, de îngenunchere și metanii. Alți credincioși socotesc ca pe un lucru firesc îngenuncherea și metaniile în sfânta biserică, în această perioadă și nu se sfiesc să le practice, iar alții nu știu nimic și le fac fără să aprecieze dacă au săvârșit un lucru bun sau rău, adică permis sau interzis. Din aceste atitudini reiese diversitatea de practici pe care le întâlnim în bisericile noastre și la diverși credincioși și întrebarea legată de această stare de lucruri. Așadar, este corect sau nu, bine sau rău, interzis sau permis să îngenunchem și să facem metanii în această perioadă?
O parte din răspunsul la această întrebare am lămurit-o atunci când am vorbit despre interdicția sau îngăduința de a se îngenunchea în biserică în zi de duminică. Pentru a răspunde la întrebarea de care ne ocupăm, trebuie să vedem ce dispoziții canonice sau tipiconale există în această privință. De la început trebuie să spunem că majoritatea rânduielilor canonice se referă la sărbătoarea Duminicii, ca zi săptămânală închinată comemorării învierii Mântuitorului, și mai puțin la perioada de care ne ocupăm.
Așa, de pildă, canonul 66 apostolic interzice postul în zi de Duminică, pe motiv că aceasta este ziua în care a înviat Domnul. Același lucru îl stabilește și canonul 18 al Sinodului local din Gangra (sec. IV) care interzice ajunarea în zi de Duminică. Practica și apoi rânduiala stabilită și impusă de Biserică au statornicit însă ca și în duminicile din cele patru mari posturi de peste an să se postească. Această rânduială o respectăm și noi astăzi.
Mai precis se referă la această problemă canonul 20 al Sinodului I ecumenic (Niceea, 325) care spune: „Deoarece sunt unii care își pleacă genunchii Duminică și de la Paști până la Rusalii, pentru ca toate să se păzească în același fel, în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut că rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând în picioare”. (Vezi Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1993, pag. 64). Așa cum precizează comentariul la acest canon, această rânduială se va fi menținut timp îndelungat în biserică, „totuși nu a supraviețuit până astăzi și ea nici nu prezintă de altfel vreo importanță deosebită” (Ibidem). Hotărârea acestui canon este reluată și de canonul 66 al Sinodului Trulan (V-VI de la Constantinopol din 692) unde se spune: „Am primit, în mod canonic, de la de Dumnezeu purtătorii Părinții noștri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind (astfel) Învierea lui Hristos”. Mai departe, canonul arată că această interdicție se întinde pe intervalul de timp cuprins între sâmbătă noaptea și duminică seara. În practică însă, nici această rânduială nu s-a mai respectat. (Ibidem, pag. 143).
Cât privește perioada de care ne ocupăm, canonul 66 al aceluiași Sinod Trulan, precizează doar că „se cuvine ca de la sfânta zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică (duminica următoare) întreaga săptămână să o petreacă credincioșii fără întrerupere în sfânta biserică, în psalmi și cântări duhovnicești”. (Ibidem, pag. 144). Precum vedem, aici este vorba doar de Săptămâna Luminată și nu de întregul interval de timp dintre Paști și Rusalii, iar referitor la permisiunea sau interzicerea de a îngenunchea, în această perioadă, canonul nu spune nimic.
Tot la Duminică se referă și canonul 15 al Sfântului Petru, arhiepiscop al Alexandriei, reamintind datoria de a nu pleca genunchii în această zi. (Ibidem, pag. 332).
Canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, după ce vorbește de obligativitatea de a serba ziua duminicii ca zi a învierii Domnului, se referă și la perioada Cincizecimii. Alături de canonul 20 al Sinodului I ecumenic, acest canon precizează obligativitatea ca, în zi de duminică ca și în toată perioada Cincizecimii, rugăciunile să se facă în biserică, stând în picioare. Iată ce prevede acest canon: „Apoi și Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a învierii ce se așteaptă în veacul viitor. Că acea una și întâia zi, de șapte ori înșeptindu-se, constituie cele șapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi... în care zi, orânduielile Bisericii ne-au învățat să preferăm felul de a sta drept la rugăciune, spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Și prin fiecare plecare de genunchi și ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ și că, prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit, am fost chemați în sus la cer...” (Ibidem, pag. 395). Chiar dacă acest canon nu prevede expres că, în perioada dintre Paști și Rusalii, nu se îngenunchează în timpul rugăciunii, se deduce că dacă fiecare zi a Cincizecimii reprezintă sau simbolizează ziua Învierii, în care nu se stă în genunchi, și în aceste zile nu se îngenunchează la sfintele slujbe.
Pe baza acestor canoane, adică 20 al Sinodului I ecumenic și 91 al Sf. Vasile, singurele care amintesc expres, pe lângă Duminică, și de perioada Cincizecimii, pentru care este valabilă aceeași prevedere canonică, s-a creat obiceiul de a nu se îngenunchea la slujbe în această perioadă. Practica sau obiceiul acesta nu au mai fost însă întărite de sinoade ulterioare și în special de cel Trulan care dă autoritate tuturor hotărârilor de până aici. De aceea, așa cum arată comentariul acestor canoane, practica nu s-a păstrat până în ziua de astăzi, sau nu s-a păstrat uniform.
În consecință, putem spune că a nu îngenunchea la slujbe, în această perioadă, este un lucru potrivit cu atmosfera de bucurie pe care o degajă sărbătoarea Învierii pe toată perioada cât durează acest praznic, adică până în miercurea săptămânii a șasea după Paști, când se termină durata serbării Învierii, deci 39 de zile, a doua zi urmând sărbătoarea Înălțării, sau chiar până la Cincizecime. Dar nu putem spune că îngenuncherea este absolut interzisă, neavând dispoziții foarte exprese în această privință. Cu atât mai mult, nu putem spune că săvârșim un păcat, o fărădelege sau o impietate, dacă în această perioadă stăm în genunchi la slujbă. Interdicția poate să fie valabilă sau obligatorie doar pentru Săptămâna Luminată și Duminicile perioadei Penticostarului, adică de la Paști la Rusalii.
Pe de altă parte, trebuie să facem deosebire între îngenunchere și metanie ca acte de penitență, de ispășire a păcatelor și ca semne de respect, evlavie și bună cuviință la slujbă, în unele momente importante sau centrale ale acesteia. Ca act de pocăință, plângere pentru păcate și ispășire, îngenuncherile și metaniile nu pot fi justificate și practicate în această perioadă de jubilare sau bucurie, pe când ca semne de evlavie și respect ele sunt îngăduite. Nu văd cu ce impietează îngenuncherea la vohodul cel mare cu cinstitele daruri, la rostirea Crezului, la prefacerea darurilor sau la axion. După cum socotesc că este îngăduită îngenuncherea dacă săvârșim slujba Maslului de obște, care se practică la multe biserici, sau la Taina Pocăinței ori la alte rugăciuni și dezlegări citite de preoți, în această perioadă.
Așadar, îngenuncherea ca formă și expresie a respectului, evlaviei, smereniei și stăruinței în rugăciune este îngăduită în această perioadă.
