Ieromonah Benedict Aghioritul
PARASTASELE ȘI FOLOSUL LOR
Traducere din limba greacă de Ieroschimonahul Ștefan Nuțescu SCHITUL LACU - SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Editura „EVANGHELISMOS”, București, 2002
Despre parastase în general
Una dintre tradițiile vechi și nestrămutate ale Bisericii noastre este și rugăciunea pentru cei morți. Istorisirea Sfintei Evanghelii despre dumnezeiasca și minunata Schimbare la Fată a Domnului, care ni-i înfățișează pe Moise și pe Ilie, precum și pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, ne arată limpede că morții au o conștiință desăvârșită.
Trecând prin moarte, viața continuă. Cei care pleacă din această viață își păstrează comuniunea duhovnicească cu mădularele Bisericii care se află pe pământ prin virtutea dragostei în Hristos. Această dragoste face să fie una totalitatea credincioșilor. Ea îi unește, deoarece Biserica este una și are drept Cap pe Hristos. Noi, cei care credem, alcătuim trupul Bisericii și fiecare în parte suntem un mădular al acestui trup. Moartea schimbă, dar numai în mod simțit, legăturile dintre cei ce au murit și cei ce trăiesc. „Şi dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14;8).
Biserica se împarte în două: cea biruitoare și cea luptătoare. Din Biserica biruitoare fac parte aceia care și-au săvârșit întru biruință lupta lor din viața pământească și așteaptă cununa dreptății „în ziua aceea”. Din Biserica luptătoare fac parte aceia care încă se luptă împotriva păcatului pentru a ajunge la desăvârșire. Însă mădularele Bisericii biruitoare și luptătoare au o legătură indestructibilă între ele, căci cei care se află în cer nu sunt nepăsători față de cei care se mai află în această viață. „Moartea trupească, despărțirea sufletului de trup nu distruge legătura credinciosului cu Biserica; nu-l desparte de celelalte mădulare în Hristos”. De altfel, dragostea este veșnică precum sunt și sufletele. Din nenumăratele mărturii cuprinse în Sfânta Scriptură, dar mai ales în Istoria Bisericii noastre și în Tradiție, aflăm că există o comuniune duhovnicească și o întrajutorare în dragoste și rugăciune între mădularele Bisericii cerești și pământești, deoarece toți împreună alcătuim „o comuniune de sfinți”.
Toți cei care au adormit și toți cei ce trăim în această lume ne aflăm într-o tainică și mai presus de fire comuniune de viață, rugăciune și dragoste frățească. Prin această legătură cei vii îi ajută pe cei morți. Astfel a rânduit dragostea lui Dumnezeu, voind ca unul să se mântuiască prin celălalt.
***
Pe această legătură se întemeiază parastasele Bisericii noastre, care dintru început le săvârșea și se ruga pentru cei adormiți. Dacă parastasele nu ar fi folosit pe cei morți, Biserica nu le-ar fi săvârșit și nu s-ar fi rugat pentru ei.
Mărturii despre sfintele parastase
A. Din Sfânta Scriptură
1. Din Vechiul Testament
Prima referire la parastase o avem în cap. 9 din Cartea lui Neemia (a doua a lui Ezdra), unde israelitenii L-au rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele părinților lor mai dinainte adormiți. „În ziua de 24 a acestei luni s-au adunat toți fiii lui Israel, îmbrăcați cu sac și cu capetele presărate cu cenușă ca să postească. Și osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toți cei de alt neam, au venit de și-au mărturisit păcatele lor și fărădelegile părinților lor. Și după ce s-au așezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi și-au mărturisit păcatele lor și s-au închinat Domnului Dumnezeului lor” (1-3).
În Cartea a doua a Macabeilor (12;36-46) se istorisește următoarea întâmplare. Într-o luptă a lui Iuda cu Gorgias a ieșit biruitor Iuda, deși a avut destui morți. După luptă „a doua zi au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâți și să le așeze cu rudeniile în părinteștile morminte. Și a aflat sub hainele fiecăruia dintre cei morți lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei și tuturor vădit lucru a fost că pentru această pricină au căzut aceștia... Iar viteazul Iuda a îndemnat mulțimea să se păzească fără de păcat și, strângând bani după numărul bărbaților care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți... Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat”.
2. Din Noul Testament
În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a II-a către Timotei vorbește despre Onisim care deja murise: „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (1;18).
Așadar, în Sfânta Scriptură există locuri în care se vorbește limpede despre rugăciunea pentru cei morți, de aceea și parastasele se săvârșesc încă din primele veacuri în Biserica noastră.
Şi aceasta deoarece, așa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, vii și morți suntem „trupul lui Hristos și mădulare în parte” (1 Corinteni 12;27).
B. Mărturii din Sfânta Tradiție
1. Sfinții Părinți ai Bisericii
Mărturiile pe care le avem din Sfânta Tradiție a Bisericii noastre sunt mai bogate.
1. „Învățătura celor doisprezece Apostoli”, una dintre cele mai vechi cărți ale Bisericii noastre, poruncește să se săvârșească parastase pentru cei morți la trei zile, la nouă, la patruzeci și la un an.
2. Tertulian (+240-250 d. Hristos) unul dintre cei mai vechi scriitori bisericești, pomenește mereu despre Liturghiile ce s-au săvârșit pentru cei morți și mai ales în cartea sa „Despre coroană”.
3. Sfântul Mucenic Ciprian (+258 d. Hristos), într-una din epistolele sale, ne face cunoscut că datoria principală a vechilor creștini era să aducă jertfe și rugăciuni pentru cei adormiți.
4. Istoricul bisericesc Eusebiu, descriind înmormântarea măreață a Sfântului Constantin cel Mare în Biserica Sfinților Apostoli, spune că trupul fericitului său suflet „s-a contopit cu poporul lui Dumnezeu, învrednicindu-se de dumnezeiești slujbe și liturghii”.
5. Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (330-337) săvârșea în fiecare zi Sfânta Liturghie pentru Valentinian, Teodosie și Sotiro.
6. Fericitul Augustin (354-430) după ce a săvârșit înmormântarea maicii sale, spune că, deși trupul ei se afla în mormânt, el săvârșea „după obicei jertfa pentru mântuirea sufletului ei”. Deoarece, precum el însuși spune mai jos, mama lui nu considera nimic altceva mai important decât a i se pomeni numele la Sfânta Liturghie. De asemenea el a scris o întreagă carte despre cei adormiți cu titlul „De cura pro mortuis”.
7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Catehezele” sale spune că, după sfințirea Cinstitelor Daruri „pomenim și pe cei morți, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile și mijlocirile lor, să primească Dumnezeu rugile noastre”.
8. Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit o lucrare completă cu titlul „Despre cei adormiți în credință”.
9. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta, spune: „Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieștii Apostoli, adică faptul de a ne aduce aminte în timpul Înfricoșătoarelor Taine de cei care au plecat din această viață, căci aceia au cunoscut că mult câștig și mare folos sufletesc se dobândește din aceasta” (Omilia 4 la Epistola către Filipeni).
10. Sfântul Noul Mucenic Iacov, în 1520, atunci când era dus la mucenicie, a poruncit ucenicilor lui să-i facă parastasele după rânduiala Bisericii.
11. Sfântul Nectarie din Eghina, cel de curând proslăvit, a întocmit o lucrare cu titlul: „Despre nemurirea sufletului și despre sfintele parastase”, în care prin nenumărate texte patristice și întâmplări din viețile sfinților Bisericii noastre dovedește folosul pe care îl aduc parastasele.
2. Mărturii din Sfintele Liturghii
În toate Sfintele Liturghii se află rugăciuni pentru cei adormiți. În Sfânta Liturghie a Apostolului Marcu se găsește următoarea rugăciune pentru cei adormiți: „Şi sufletele acestora (pentru care preotul a săvârșit Liturghia și s-a rugat) și ale tuturor odihnește-le, Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, în corturile Sfinților Tăi... Așa, Doamne, odihnește sufletele acestora și Împărăției Cerurilor le învrednicește”.
În Sfânta Liturghie a Sfântului Iacov, fratele Domnului, după pomenirea apostolilor, proorocilor se rostesc următoarele:
„Doamne, Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, pomenește pe ortodocșii creștini pe care i-am pomenit și pe care nu i-am pomenit și îi odihnește acolo... Şi fă să fie jertfa noastră bineprimită, sfințită în Duhul Sfânt spre iertarea greșelilor noastre și ale celor din neștiință ale poporului și spre odihna sufletelor celor mai înainte adormiți”.
În Sfânta Liturghie a Sfântului Clement ucenicul Sfântului Apostol Petru se spune: „Încă ne rugăm Ție, Doamne, și pentru Sfânta Ta Biserică cea de la o margine până la cealaltă... și pentru toți cei ale căror nume Tu Însuți bine le cunoști”. (Diaconul îndeamnă poporul să se roage împreună cu preoții „pentru cei adormiți în credință”).
De asemenea în Sfintele Liturghii ale Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur se face referire la cei adormiți: „... pomenește pe toți cei adormiți în nădejdea învierii și a vieții veșnice și îi odihnește pe ei acolo unde strălucește lumina feței Tale”. Aici preotul pomenește numele celor adormiți.
3. Dipticele Bisericii
Rugăciunile pentru cei adormiți sunt o tradiție apostolică, lucru ce se poate vedea din Dipticele Bisericii. Dar ce sunt Dipticele? Sunt două scânduri unite între ele ca plăcile de piatră ale lui Moise pe care era scris Decalogul. Pe Diptice erau scrise numele ortodocșilor. Potrivit cu hotărârile Sinodului al V-lea ecumenic, după sfințirea Cinstitelor Daruri și mai precis după „Cuvine-se cu adevărat...”, diaconul pomenește numele scrise în Diptice. Iar această rânduială se păstrează până astăzi.
Dipticele sunt de trei feluri: Dipticele sfinților, ale celor vii și ale celor adormiți. Dipticele sfinților există din vremea Sfântului Dionisie Areopagitul. Dipticele celor adormiți sunt și ele foarte vechi și se face referire la ele în Liturghia Sfântului Evanghelist Marcu. În Dipticele celor vii erau scriși arhiereii, împărații, toți cei care aveau diferite vrednicii și stăpâniri, mai ales cei care au ajutat acea biserică și în general tot poporul. Aceste Diptice se păstrează de către preoți cu multă scumpătate în Sfântul Altar. Această scumpătate a păstrării Dipticelor se datorează faptului că, potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, sfinții trebuie slăviți ca sfinți, ortodocșii trebuie fericiți ca ortodocși, ereticii trebuie osândiți ca apostați, iar „cei ce s-au săvârșit întru credință, ale căror nume numai Domnul le cunoaște” trebuie să fie pomenite.
Rugăciunile și parastasele pentru cei adormiți sunt susținute de incontestabila Tradiție apostoli că, de la care am moștenit obiceiul de a ne ruga la Sfânta Proscomidie pentru cei adormiți și de a așeza miridele lor în fața Sfântului Agneț alături de miridele pentru cei vii. Iar aceste miride ale celor vii și ale celor adormiți sunt puse în Sfântul Potir, și astfel primesc sfințire și izbăvire de la Preasfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce preotul rostește: „Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinților Tăi. Amin”.
4. Mărturisirile de credință ale Bisericii
„Mărturisirea de credință” a lui Mitrofan Critopulos
În Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Critopulos, patriarhul Alexandriei, se spun următoarele referitor la subiectul nostru: „Biserica lui Hristos a rânduit să fie aduse rugăciuni și cereri pentru cei adormiți, astfel încât, prin aceste rugăciuni ce se înalță la Dumnezeu, ori să se slobozească cu desăvârșire de suferințele ce i-au cuprins, ori să afle o oarecare ușurare și mângâiere în închisoarea în care se află sufletelor lor. Ne rugăm pentru cei adormiți, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la șase luni și, în sfârșit, la un an; și ori de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar și în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toți morții care s-au săvârșit întru credință. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârșește Sfânta Liturghie totdeauna se pomenesc și aceștia”.
„Mărturisirea de credință” a lui Petru Movilă
În această „Mărturisire de credință” se spun următoarele: „După moarte nu mai este vreme de pocăință și de fapte bune. Din aceste cuvinte se vădește faptul că după moarte sufletul nu se poate slobozi sau pocăi și nu poate face nici o faptă bună prin care să se poată dezlega de legăturile iadului. Numai Sfintele Liturghii, rugăciunile și milosteniile care se fac pentru el de către cei vii îl ajută și îl slobozesc de legăturile iadului”.
Explicând versetul de la Luca 12;5: „Temeți-vă de acela care are putere să arunce în gheena”, scrie: „Nu a spus că după moarte îl aruncă în gheena, ci îl poate arunca, deoarece păcătoșii care mor nu sunt aruncați neapărat în iad, ci aceasta se află în stăpânirea lui Dumnezeu, precum în stăpânirea Lui se află și iertarea. Iar aceasta o spun pentru jertfele și milosteniile ce se aduc pentru cei adormiți, care folosesc mult chiar și pe cei care au murit în păcate grele. Deoarece după moarte nu aruncă sufletele în gheena, ci are stăpânire să le arunce. Așadar, să nu încetăm a-L ruga pe Cel Care are stăpânirea să arunce sufletele în gheena, însă nu o folosește, dar și puterea de a ierta”.
Mărturisirea de credință a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului
În anul 1672 s-a ținut la Ierusalim un sinod local, unde s-a discutat și subiectul parastaselor. De aici putem observa importanța discuției, căci ea nu este o simplă paranteză între celelalte subiecte ale credinței, de vreme ce un sinod local este nevoit să ia poziție în această privință.
Așadar, în Mărturisirea de credință a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, în articolul 18 se spun următoarele: „Credem că sufletele celor adormiți se află ori în odihnă, ori în chinuri, potrivit cu faptele pe care le-a făcut fiecare...”. „...Se eliberează de către bunătatea nemărginită (a lui Dumnezeu) prin rugăciunea preoților și facerile de bine, pe care le săvârșesc rudele fiecăruia dintre cei adormiți, și prin puterea cea mare a Jertfei celei fără de sânge, pe care Biserica cea sobornicească și apostolească o săvârșește zilnic pentru cei adormiți, atât în parte cât și de obște, pentru toți”. Se înțelege desigur că nu cunoaștem vremea slobozirii lui. Apoi completează: „Faptul că aceștia se slobozesc din legăturile lor înainte de Învierea cea de obște și judecată, îl cunoaștem și credem, dar când va fi nu știm”.
5. Viețile Sfinților
Şi din Viețile Sfinților aflăm despre folosul pe care îl aduc parastasele.
În viața Sfântului Macarie Egipteanul se istorisește următoarea întâmplare: „Într-o zi umblând sfântul prin pustie, a aflat un craniu și mișcându-l cu toiagul, l-a întrebat: <<Cine ești tu?>> <<Eu am fost popă idolesc al elinilor ce au petrecut în locul acesta>>, a răspuns căpățâna, <<iar tu ești Macarie, purtătorul de duh, și în oricare ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru ei, se mângâie puțin»”.
În viața Sfintei Tecla se spune că atunci când a prins-o ighemonul Alexandru și o ducea la chinuri, înainte de mucenicie a încredințat-o bogatei nobile Trifena ca s-o păzească până va veni s-o dea spre mâncare fiarelor. Fiica Trifenei, care murise cu câteva zile mai înainte i-a apărut mamei sale în vis și i-a spus: „Mamă, să iubești pe străina Tecla și să o ai de fiică în locul meu, deoarece este roaba lui Dumnezeu și poate face rugăciune ca Domnul să mă așeze în locașurile drepților”. De îndată ce s-a deșteptat, Trifena i-a spus sfintei: „Fiica mea cea de-a doua, roagă-te lui Hristos al tău să odihnească pe fiica mea în viața cea veșnică așa cum mi-a cerut în vedenie”. Atunci sfânta ridicându-și mâinile spre cer, s-a rugat, spunând: „Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Fiul adevăratului și viului Dumnezeu, ascultă-mă pe mine roaba Ta și odihnește pe Falconilla în viața cea veșnică, după voia Ta cea sfântă” (Viețile Sfinților, 24 septembrie).
Un oarecare dintre părinții purtători de Dumnezeu avea un ucenic care trăia în nepăsare față de cele duhovnicești și a murit într-o nepăsare și mai mare. După o vreme starețul îl vede pe ucenicul său afundat până la gât în mocirlă. După multe lacrimi și rugăciuni, bătrânul, într-o altă vedenie, îl vede pe ucenic afundat până la mijloc în mocirlă. Adăugând apoi multe osteneli și lacrimi, îl vede slobozit cu desăvârșire din mocirlă.
Despre Sfântul Grigorie Dialogul se spune că l-a mântuit pe împăratul Traian prin rugăciune, după care a auzit un glas de la Dumnezeu spunându-i: „Am auzit rugăciunea ta și am dăruit iertare lui Traian. Dar tu de acum înainte să nu te mai rogi pentru păgâni”. Împărăteasa Teodora, prin rugăciunile preoților, a slobozit pe soțul ei, împăratul Teofil din legăturile iadului.
Multe întâmplări asemănătoare se istorisesc în viețile cuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor părinți, care prin rugăciunile lor au ajutat pe mulți. Dar mai multe se pot spune și scrie de către liturghisitorii de astăzi ai Celui Preaînalt, care prin Liturghiile săvârșite de ei, ajută sufletele creștinilor adormiți.
Vremea săvârșirii parastaselor
Dar când trebuie să se săvârșească parastasele? În „Învățătura celor doisprezece Apostoli” se spune că trebuie să săvârșim parastasele la a treia zi, la a noua, Ia a patru zecea și Ia un an. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că se săvârșesc la a treia zi în amintirea Învierii celei de a treia zi a Domnului; la a noua zi după numărul puterilor îngerești; la a patruzecea zi potrivit obiceiului din Vechiul Testament, deoarece și iudeii, atunci când a murit Moise l-au plâns patruzeci de zile.
Despre parastasele anuale, face referire Sfântul Grigorie Teologul în cuvântul pe care l-a rostit la înmormântarea fratelui său Chesarie: „Pe unele le-am dat și pe altele le vom da prin cinstirile și pomenirile ce le oferim anual”.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, în pomenirile la trei zile și nouă zile, vede alt simbolism. Pomenirea la trei zile se săvârșește pentru cel adormit, deoarece omul și-a luat ființa prin Sfânta Treime și deoarece, mutându-se, trebuie să se preschimbe și să se arate în vechea lui frumusețe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea poruncii sau poate în una și mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul acestuia, fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri și cu îngerii în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face pentru Înălțarea Mântuitorului, care s-a săvârșit în această zi după Înviere, ca și El înviind atunci să se înalțe... și să întâmpine pe Judecătorul... Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăși pe Sfânta Treime și se săvârșesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul și-a luat ființa de la Sfânta Treime și iarăși dezlegat de trup tot spre Ea trebuie să se îndrepte... Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet și că iarăși se va înnoi atunci când Ziditorul va voi să-i învieze trupul său...”.
În „Mărturisirea de credință” a lui Mitrofan Critopulos se arată, așa cum am spus mai sus: „Ne rugăm pentru cei adormiți, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la șase luni și, în sfârșit la un an; și de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar și în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toți cei adormiți întru credință. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârșește Sfânta Liturghie, totdeauna se pomenesc și aceștia”.
În afară de acestea Biserica noastră mai are două Sâmbete ale morților, în care se pomenesc toți drepții din Legea Veche și creștinii din toate vremurile.
Prima Sâmbătă a morților, Sfinții Părinți au rânduit-o înaintea Duminicii Înfricoșatei Judecăți (a lăsatului sec de carne). În această zi Biserica săvârșește parastase pentru fiii ei care au murit în pământ străin, în mare sau în pustie. Deoarece pentru aceștia nu s-au făcut parastase și au fost lipsiți de foloasele lor, dumnezeieștii Părinți, mișcați de iubirea de oameni au rânduit să se săvârșească parastase pentru toți cei adormiți, ca să fie cuprinși și cei cărora nu li s-au făcut parastase.
Dar pentru care pricină Sfinții Părinți au ales această Sâmbătă? Deoarece au rânduit în următoarea zi pomenirea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, au găsit că este potrivit să fie pomenite și sufletele ca prin aceasta să-L roage pe Înfricoșătorul Judecător să folosească obișnuita milostivire și să le așeze în odihna pe care le-a făgăduit-o.
A doua Sâmbătă a morților este rânduită de Biserica noastră la nouă zile după Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică în Sâmbăta dinaintea Cincizecimii. La acest parastas Biserica noastră pomenește pe toți dreptcredincioșii adormiți de la Adam până astăzi.
Ea se roagă pentru aceștia și cere de la Hristos, Care S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, să-i învrednicească ca în ceasul judecății să dea răspuns bun Celui Care va judeca tot pământul, să fie așezați de-a dreapta Lui, în bucurie, în partea drepților și în ceata luminoasă a sfinților și să se facă vrednici moștenitori ai împărăției Lui. Dar Biserica nu se roagă numai pentru creștini, deoarece de la Adam până la Hristos n-a fost nici un creștin, ci se roagă pentru toți oamenii.
În aceasta poate vedea oricine dragostea Bisericii noastre pentru întreg neamul omenesc.
Materiile necesare pentru săvârșirea parastasului
Lucrurile cele mai necesare pentru săvârșirea unui parastas sunt: prescura (colacul), vinul, coliva, tămâia și lumânările.
Slujba parastasului nu este numai o lucrare a oamenilor, ci mai ales a lui Hristos, căci de la El vom cere ajutor și acest ajutor ni-l poate oferi numai prin Sfânta Liturghie. De aceea este bine să se pomenească și la Sf. Liturghie morții de la parastas.
Asupra acestui fel de pomenire insistă în mod deosebit Sfântul Simeon al Tesalonicului, accentuând marele folos pe care-l dobândește sufletul din săvârșirea Sfintei Liturghii. „A treia zi” (după adormirea celui pomenit), - spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, „se face colivă din semințe de grâu și din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu. Dar ce simbolizează aceste roade? Ele arată că și omul este o sămânță, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul, iarăși va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viața ce va să fie și aducându-se viu și desăvârșit lui Hristos. Căci precum această sămânță se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare și aduce mult rod, tot astfel și omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăși va învia. Același lucru îl spune și Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor”.
Acestea le spune Sfântul Simeon al Tesalonicului referitor la colivă și la celelalte care se folosesc pentru parastas, arătând totodată și simbolismul lor.
Această tradiție a colivelor se găsește încă de la mijlocul secolului al IV-lea.
Până atunci se aduceau la sfintele parastase pâine și vin cu măsline, cu brânză sau cu orez. Cei care primeau această milostenie rosteau: „fericită să le fie pomenirea” și de aceea se numeau „fericiți”. Rămășițe ale acestor manifestări sunt și colăceii de astăzi pe care rudele celui adormit îi împart după parastas.
„În loc de parastas”
Există unii creștini care în loc de parastas fac o oarecare milostenie spre pomenirea celui adormit. Dar altceva este parastasul și altceva este milostenia pe care o face cineva. Căci nici o milostenie nu poate înlocui Sfânta Liturghie, unde se jertfește „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. De aceea aducem la biserică prescura și vinul care se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos. Din prescură se va scoate și părticica pentru cel adormit care se va așeza pe Sfântul Disc alături de părticelele sfinților și drepților Bisericii. Acolo se află întreaga Biserică și cea luptătoare și cea triumfătoare. „Este mare cinste, accentuează Sfântul Ioan Gură de Aur, să se rostească și numele răposatului nostru acolo unde se află Hristos și întreaga Biserică. Dar, ia aminte, se vestește atunci înfricoșata Taină, căci Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru mântuirea lumii.”
Prin urmare, ajutorul cel mai mare și mai important care se poate da celui ce a plecat din această viață, este cel care se dă prin pomenirea numelui său la Sfânta Liturghie.
Ceea ce nu pot face bunurile ce se dau săracilor o poate face rugăciunea unui drept și cu atât mai mult Sfânta Liturghie.
Parastasele aduc folos sau nu?
Unanimă este mărturia Părinților Bisericii, precum și a Bisericii însăși din experiența liturghisitorilor ei că mare este folosul care ne vine de la parastase. Dar să vedem ce spun marii Părinți despre folosul lor. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu dorește foarte mult ca noi toți să facem bine tuturor, atât celor vii, cât și celor morți.
Dumnezeieștii Părinți, atunci când vorbesc de parastase și folosul ce vine din ele, au ca temei cuvintele Domnului și iubirea Lui de oameni. Şi fiindcă nu cunoaștem și nu putem pune hotare dragostei lui Dumnezeu, tocmai de aceea ne încredem în această dragoste a Lui și atunci când este vorba despre folosul parastaselor.
Sfântul Ioan Gură de Aur dă mare importanță săvârșirii Jertfei celei fără de sânge car se aduce pentru cei adormiți. Iar referitor la aceasta spune: „Nu se fac fără scop jertfele și milosteniile pentru cei plecați. Toate acestea le-a poruncit Duhul Sfânt deoarece vrea să ne folosim unul de altul. Se folosește acela de la tine și tu de la acela. Să nu te îndoiești că cel mort va dobândi un oarecare folos... ”.
În continuare sfântul dă mare importanță pomenirii numelor la Sfânta Liturghie.
„Şi precum atunci când se sărbătoresc biruințele împăraților, sunt lăudați și toți cei care au ajutat în luptă, iar cei care se află în temnițe sunt eliberați datorită acestei împrejurări, dar trecând vremea aceasta (de grațiere) cel care nu a luat har, nu-l va mai lua, tot astfel și aici, în vremea săvârșirii Jertfei; acesta este timpul pentru biruințe.
Sfinții Apostoli n-au legiuit fără motiv rugăciunile pentru cei plecați, care se rostesc În vremea săvârșirii Înfricoșătoarei Taine a Dumnezeieștii Liturghii. Căci au cunoscut marele câștig și folos ce îl primesc aceia. Atunci când un întreg popor își înalță mâinile sale la rugăciune și împreună cu tot clerul aduc înfricoșătoarea Jertfă, cum să nu înduplecăm milostivirea lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre stăruitoare. Dar aceasta îi privește numai pe cei dreptcredincioși”.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând Tradiția apostolică, scrie: „Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiți, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare și unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuși Sângele Domnului este cel care prin această Jertfă se varsă pentru noi netrebnicii și Însuși Dumnezeiescul Trup este cel care se jertfește pe Sfântul Jertfelnic”.
Sfântul Grigorie de Nyssa socotește „folositor și plăcut lui Dumnezeu” faptul de a pomeni numele celor adormiți în vremea săvârșirii Sfintei Liturghii.
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că „nespus de mare” este folosul care provine din această rugăciune. Iar Sfântul Atanasie exclamă: „Chiar și în aer de ar muri cel credincios, nu șovăi să aduci pentru el untdelemn și lumânări. Deoarece acest prinos îl primește Dumnezeu și răsplătește spre folosul aceluia”.
Şi precum atunci când un tată are un copil bolnav, care nu poate aduce la biserică pentru sine untdelemn, lumânări și tămâie, ci în locul lui le aduce tatăl său, acest prinos fiind bineplăcut lui Dumnezeu, la fel se întâmplă și în cazul celor morți. Deoarece aceștia nu mai au trup ca să se poată ajuta pe ei Înșiși, îi ajută rudele și prietenii lor prin jertfele pe care le aduc pentru ei.
De aceea nu trebuie să neglijăm sfintele parastase. Şi în mod deosebit trebuie să pomenim numele în vremea Dumnezeieștii Jertfe, deoarece ]n acest scop ne-a fost dată.
Cum ajută?
Însă modul în care ajută parastasele rămâne o taină, pe care mintea omenească nu o poate explica.
În 1652, precum am spus mai sus, s-a adunat un sinod local la Ierusalim, unde s-a discutat și subiectul acesta. De aici reiese că el nu este un lucru lipsit de importanță, ci deține un loc important în Biserica noastră. Iar concluzia care reiese de aici este următoarea: faptul că parastasele folosesc îl cunoaștem și îl credem, dar cum și când, asta aparține judecății lui Dumnezeu.
Şi renumitul Andruțos spune în Dogmatica sa: „Precum nu este cu putință să înțelegem cum Dumnezeu, Cel ce cârmuiește lumea prin anumite legi, este înduplecat de o anumită rugăciune și intervine în mersul lucrurilor naturale (fizice) și omenești, tot astfel nu este cu putință să ne dăm seama cum folosesc rugăciunile pe cei adormiți”.
Pe cine ajută și pe cine nu ajută?
Ajută:
Atunci când se săvârșesc cu credință și evlavie.
Atunci când cei morți sunt vrednici de mila dumnezeiască.
Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotrivește dreptății și bunătății dumnezeiești.
Nu ajută:
Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc și s-a făcut rob diavolilor, nevrând să se pocăiască.
Celui care a plecat cu desăvârșire nepocăit. Căci acestuia nu îi aduc prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare ușurare sufletească, lucru mărturisit de Părinții Bisericii.
Sinucigașilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem face parastase.
De asemenea nici ereticilor, deoarece ei sunt despărțiți de Biserică.
Cei care au trăit aici creștinește, dar nu s-au putut desăvârși, primesc mult folos din parastase. Dar cât folos, nu cunoaștem. „Nu te îndoi că vor rodi ceva folositor (sufletului)”, întărește Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dar cât de mare este acest folos și până unde poate ajunge, noi nu putem ști. Însă lucrul pe care îl știm și pe care Părinții Bisericii îl accentuează, este marele folos care provine din parastase pentru cei care nu au plecat de aici cu desăvârșire nepocăiți. Un scriitor bisericesc contemporan scrie:
„Știu că există cadavre morale asupra cărora injecțiile nu au efect. Dar știu de asemenea că există păcătoși, și aceștia sunt cei mai mulți, care au fost răniți, dar nu au murit, au căzut, dar fără să lase sabia din mâini și văzându-și în ultimele ceasuri urâțenia lor, au amestecat un înăbușit „Pomenește-mă, Doamne” cu ultimele lor delirări. Şi cine este acela care va susține cu îndărătnicie că nu folosesc rugăciunile credincioșilor? Starea în care se află sufletele celor adormiți este o stare provizorie. După ieșirea sufletului din această viață s-a făcut o oarecare judecată, dar judecata din urmă în care sufletul își va primi locul său pentru veșnicie nu s-a făcut încă”.
Şi adaugă: „Deoarece încă nu a ieșit hotărârea din urmă a Judecătorului, deoarece stăpânirea lui Hristos cuprinde cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt și deoarece «Duceți-vă de la Mine» nu s-a auzit, cea mai bună atitudine pe care o poate lua Biserica este să se roage pentru morții ei”.
Cazul celor ce au păcătuit greu
Dar ce putem spune despre cazurile acelor oameni care au plecat cu desăvârșire nepocăiți sau nu au apucat să se pregătească deloc? Răspunsul Evangheliei este clar. La fel ne spun și învățăturile Părinților Bisericii noastre, care arată limpede că viața aceasta este stadionul de nevoință, iar cea viitoare este a răsplătirii. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta spune: „Să nu îi plângem pe cei care au murit, ci pe cei care au murit în păcat. Unii ca aceștia sunt vrednici de plâns, de bocete și de lacrimi... Câtă vreme trăia aici acela putea nădăjdui în schimbare și în îmbunătățire... Nu se poate pocăi cineva după ce pleacă din această viață. Nici un atlet nu se poate lupta atunci când s-au terminat întrecerile, când a ieșit din arenă și spectatorii s-au împrăștiat... Atâta timp cât ne aflăm aici putem nădăjdui cu siguranță, dar după ce vom merge acolo nu mai suntem stăpâni pe pocăință, pocăința nu mai este în mâna noastră și nici nu ne mai putem spăla păcatele noastre. De aceea mereu trebuie să ne pregătim pentru ieșirea noastră...”.
Dar și în cele mai grele situații, Părinții Bisericii noastre nu ne-au lăsat nemângâiați. Referitor la acest subiect Sfântul Atanasie cel Mare spune că sufletele păcătoșilor primesc o oarecare binefacere de la Jertfa cea fără de sânge. Dar aceasta se întâmplă „numai atunci când Dumnezeul nostru Cel ce stăpânește peste cei vii și cei morți și Care cunoaște în chip desăvârșit poruncește”.
Adică Sfântul lasă slobozirea sufletelor păcătoase în seama iubirii de oameni a lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur, deși în paragraful anterior a fost aspru, atunci însă când se ocupă de subiectul acesta este mai mângâietor. Şi spune: „Să îi ajutăm cât putem, să aflăm pentru ei un oarecare ajutor, care oricât de mic ar fi are putere să ajute”. Dar în ce fel? Şi răspunde: Rugându-ne și noi înșine și îndemnând și pe alții să se roage pentru ei, și făcând milostenii și cereri pentru cei care au plecat împovărați de păcate. Iar acestea se fac pentru ca cei adormiți să primească o oarecare mângâiere. Căci dacă fiii lui Iov au fost curățiți de jertfa tatălui lor, de ce te îndoiești că morții noștri ar putea câștiga un oarecare folos din rugăciunile și milosteniile ce le facem pentru ei?
Sfântul Chiril al Ierusalimului este mai mângâietor, am putea spune, în privința aceasta, chiar și decât Sfântul Ioan Gură de Aur.
La întrebarea: „Ce anume îl poate ajuta pe sufletul ce a plecat cu păcate din această viață?” ce i-a fost pusă, răspunde printr-un exemplu. Închipuiește-ți un împărat care i-a exilat pe toți locuitorii care s-au răsculat împotriva lui. Atunci la împărat mijlocesc niște prieteni ai celor exilați, care împletindu-i o cunună i-o oferă „pentru cei din exil”. Şi întreabă Sfântul: Oare împăratul nu va ceda la aceste rugăminți insistente și nu va da exilaților „slobozire de pedeapsă”?
Într-un mod asemănător, continuă Sfântul, se petrece și aici, căci atunci când noi aducem lui Dumnezeu rugăciuni pentru cei adormiți, fie ei și păcătoși, nu îi împletim și nu îi aducem cunună, ci „pe Hristos junghiat pentru păcate, cerând și luând iertare” de la iubitorul de oameni Dumnezeu pentru ei și pentru noi.
***
Dar cine dintre noi poate cunoaște dacă cel adormit a plecat în pocăință sau nu? Cine poate pretinde că este cunoscător de inimi și astfel să se pronunțe cu siguranță asupra soartei unuia dintre semenii noștri? De unde putem ști ce s-a întâmplat în răstimpul dintre săritura de pe pod (a unui sinucigaș) și afundarea în apa râului, interval suficient pentru a spune: „Pomenește-mă, Doamne”? Judecățile lui Dumnezeu ne interzic osândirea oricărui dintre cei adormiți. Noi să facem tot ceea ce putem, să ajutăm pe semenii noștri după putere, iar pe celelalte să le lăsăm în seama milei și iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care nu au margini. De aceea Biserica noastră nu osândește pe nimeni, ci își arată dragostea față de toate mădularele ei. Ca dovadă a folosului pe care îl primesc din parastase cei care au murit cu păcate grele sau sunt sub o oarecare legătură, Sfântul Nectarie spune că: „Mulți mărturisesc aceasta, dar mai ales cei dezlegați după moarte de legătura afurisirii, o dovedesc prin descompunerea trupurilor lor în urma rugăciunilor”.
Foloase pentru cei vii
Dar din parastase avem și alte foloase pe care le primesc și cei care rămân în această viață.
- Se înmulțește dragostea dintre cei vii și cei morți.
- Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creștinească.
- Se întărește credința în viața de dincolo de mormânt.
- Se întărește nădejdea în mila lui Dumnezeu.
- Se propovăduiește prezența necurmată a lui Hristos în lume.
- Învață că omul este cetățean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare de pe pământ în cea biruitoare din cer.
- Hristos ascultă rugăciunile tuturor și este înduplecat de mijlocirile sfinților și ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.
- Nădejdea de mântuire a creștinilor nu se pierde nici după moarte.
- Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârșesc parastasele, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii Lui.
- Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua și înfricoșata Venire. Până atunci Biserica poate înălța rugăciuni și cereri pentru mădularele ei.
- Precum în Biserica luptătoare cei care se află sub pedeapsă canonică pentru păcatele săvârșite sunt lipsiți de dumnezeieștile Taine, tot astfel și în Biserica biruitoare cei care au murit în păcate sunt departe de sfinți și drepți.
- Se înmulțește dragostea frățească.
- Se mângâie cei vii și întristați pentru moartea persoanei iubite, căci moartea este amară, pricinuiește mâhnire nesuferită și îi desparte brusc de cei iubiți. Rugăciunea și parastasul este singurul mod de comuniune cu ei, căci nu există un alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.
- Pricinuiește aducerea aminte de moarte, de deșertăciunea lumii și a lucrurilor ei.
- Îndeamnă la dobândirea virtuții și la petrecerea plăcută lui Dumnezeu. Încurajează la faceri de bine și la nevoința proprie.
Sfântul Ioan Damaschin accentuează faptul că: „Dumnezeu vrea ca toți să facem bine unii altora, atât în viața aceasta cât și după moarte”, de vreme ce Îl aducem pe Hristos „junghiat pentru păcatele noastre înduplecând astfel pentru ei și pentru noi pe iubitorul de oameni Dumnezeu”, precum spune și Sfântul Chiril al leusalimului.
Dar în loc să așteptăm după moarte rugăciunile și parastasele altora pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale Sfintei noastre Biserici?
Așadar, pentru că ziua morții noastre este atât de nesigură, să fim întotdeauna pregătiți ca nu cumva astăzi „să fim în viață, iar mâine în mormânt”.
Bibliografie
1. Sfânta Scriptură: Vechiul și Noul Testament
2. Hristu Andrutos, „Dogmatica”, Editura „Astir”, ediția a 2-a, Atena, 1954
3. G. Meleti, „Ce se întâmplă după moarte”, Editura „Zoi”, Atena
4. Nicolae P. Vasiliadis, „Taina morții”, Editura „SOTIR”, Atena 1983
5. Constantin Calinic, protoiereu, „Biserica creștină și cele ce se săvârșesc în ea”, Editura Grigorie, ediția a 3-a, Atena 1969
6. Sfântul Simeon, arhiepiscopul TesaloniculuL „Scrieri”, Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1963
7. Paul Evdokinov, „Ortodoxia”, Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1972
8. Sfântul Nectarie, episcopul Pentapolei, „Nemurirea sufletului și sfintele parastase”, Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1973
9. Arhim. Haralambie Vasilopulos, „Parastasele folosesc?”, Atena 1972
10. Sfântul Ioan Gură de Aur, opere, PSB, tomul 21 (ediția greacă)
11. Dimitrie Panagopulos, „Ca să nu nedreptățim pe morții noștri”, Editura Nectarie Panagopulos, Atena.
CUPRINS
Despre parastase în general
Mărturii despre sfintele parastase
A. Din Sfânta Scriptură
1. Din Vechiul Testament
2. Din Noul Testament
B. Din Sfânta Tradiție
1. Sfinții Părinți ai Bisericii
2. Sfintele Liturghii
3. Dipticele Biserici
4. Mărturisirile lui Mitrofan Kritopulos, lui Petru Movilă și a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului
5. Viețile Sfinților
Vremea săvârșirii parastaselor
Materiile necesare pentru săvârșirea parastasului
În loc de parastas
Parastasele aduc folos sau nu?
Cum folosesc?
Pe cine folosesc și pe cine nu
Cazul celor ce au păcătuit greu
Foloase pentru cei vii
Bibliografie
