Despre sărindare și folosul lor

 Ieromonah Benedict Aghioritul 

  

PARASTASELE ȘI  FOLOSUL LOR 

  

Traducere din limba greacă de Ieroschimonahul Ștefan Nuțescu SCHITUL LACU - SFÂNTUL MUNTE  ATHOS

Editura „EVANGHELISMOS”, București, 2002

  

Despre parastase în general

Una dintre tradițiile vechi și nestrămutate ale Bisericii noastre este și rugăciunea pentru cei morți. Istorisirea Sfintei Evanghelii despre dumnezeiasca și minunata Schimbare la Fată a Domnului, care ni-i înfățișează pe Moise și pe Ilie, precum și pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, ne arată limpede că morții au o conștiință desăvârșită.

Trecând prin moarte, viața continuă. Cei care pleacă din această viață își păstrează comuniunea duhovnicească cu mădularele Bisericii care se află pe pământ prin virtutea dragostei în Hristos. Această dragoste face să fie una totalitatea credincioșilor. Ea îi unește, deoarece Biserica este una și are drept Cap pe Hristos. Noi, cei care credem, alcătuim trupul Bisericii și fiecare în parte suntem un mădular al acestui trup. Moartea schimbă, dar numai în mod simțit, legăturile dintre cei ce au murit și cei ce trăiesc. „Şi dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14;8).

Biserica se împarte în două: cea biruitoare și cea luptătoare. Din Biserica biruitoare fac parte aceia care și-au săvârșit întru biruință lupta lor din viața pământească și așteaptă cununa dreptății „în ziua aceea”. Din Biserica luptătoare fac parte aceia care încă se luptă împotriva păcatului pentru a ajunge la desăvârșire. Însă mădularele Bisericii biruitoare și luptătoare au o legătură indestructibilă între ele, căci cei care se află în cer nu sunt nepăsători față de cei care se mai află în această viață. „Moartea trupească, despărțirea sufletului de trup nu distruge legătura credinciosului cu Biserica; nu-l desparte de celelalte mădulare în Hristos”. De altfel, dragostea este veșnică precum sunt și sufletele. Din nenumăratele mărturii cuprinse în Sfânta Scriptură, dar mai ales în Istoria Bisericii noastre și în Tradiție, aflăm că există o comuniune duhovnicească și o întrajutorare în dragoste și rugăciune între mădularele Bisericii cerești și pământești, deoarece toți împreună alcătuim „o comuniune de sfinți”.

Toți cei care au adormit și toți cei ce trăim în această lume ne aflăm într-o tainică și mai presus de fire comuniune de viață, rugăciune și dragoste frățească. Prin această legătură cei vii îi ajută pe cei morți. Astfel a rânduit dragostea lui Dumnezeu, voind ca unul să se mântuiască prin celălalt.

***

Pe această legătură se întemeiază parastasele Bisericii noastre, care dintru început le săvârșea și se ruga pentru cei adormiți. Dacă parastasele nu ar fi folosit pe cei morți, Biserica nu le-ar fi săvârșit și nu s-ar fi rugat pentru ei. 

Mărturii despre sfintele parastase

A. Din Sfânta Scriptură

1. Din Vechiul Testament

Prima referire la parastase o avem în cap. 9 din Cartea lui Neemia (a doua a lui Ezdra), unde israelitenii L-au rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele părinților lor mai dinainte adormiți. „În ziua de 24 a acestei luni s-au adunat toți fiii lui Israel, îmbrăcați cu sac și cu capetele presărate cu cenușă ca să postească. Și osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toți cei de alt neam, au venit de și-au mărturisit păcatele lor și fărădelegile părinților lor. Și după ce s-au așezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi și-au mărturisit păcatele lor și s-au închinat Domnului Dumnezeului lor” (1-3).

În Cartea a doua a Macabeilor (12;36-46) se istorisește următoarea întâmplare. Într-o luptă a lui Iuda cu Gorgias a ieșit biruitor Iuda, deși a avut destui morți. După luptă „a doua zi au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâți și să le așeze cu rudeniile în părinteștile morminte. Și a aflat sub hainele fiecăruia dintre cei morți lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei și tuturor vădit lucru a fost că pentru această pricină au căzut aceștia... Iar viteazul Iuda a îndemnat mulțimea să se păzească fără de păcat și, strângând bani după numărul bărbaților care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți... Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat”. 

2. Din Noul Testament

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a II-a către Timotei vorbește despre Onisim care deja murise: „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (1;18).

Așadar, în Sfânta Scriptură există locuri în care se vorbește limpede despre rugăciunea pentru cei morți, de aceea și parastasele se săvârșesc încă din primele veacuri în Biserica noastră.

Şi aceasta deoarece, așa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, vii și morți suntem „trupul lui Hristos și mădulare în parte” (1 Corinteni 12;27).

B. Mărturii din Sfânta Tradiție

1. Sfinții Părinți ai Bisericii

Mărturiile pe care le avem din Sfânta Tradiție a Bisericii noastre sunt mai bogate.

1. „Învățătura celor doisprezece Apostoli”, una dintre cele mai vechi cărți ale Bisericii noastre, poruncește să se săvârșească parastase pentru cei morți la trei zile, la nouă, la patruzeci și la un an.

2. Tertulian (+240-250 d. Hristos) unul dintre cei mai vechi scriitori bisericești, pomenește mereu despre Liturghiile ce s-au săvârșit pentru cei morți și mai ales în cartea sa „Despre coroană”.

3. Sfântul Mucenic Ciprian (+258 d. Hristos), într-una din epistolele sale, ne face cunoscut că datoria principală a vechilor creștini era să aducă jertfe și rugăciuni pentru cei adormiți.

4. Istoricul bisericesc Eusebiu, descriind înmormântarea măreață a Sfântului Constantin cel Mare în Biserica Sfinților Apostoli, spune că trupul fericitului său suflet „s-a contopit cu poporul lui Dumnezeu, învrednicindu-se de dumnezeiești slujbe și liturghii”.

5. Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (330-337) săvârșea în fiecare zi Sfânta Liturghie pentru Valentinian, Teodosie și Sotiro.

6. Fericitul Augustin (354-430) după ce a săvârșit înmormântarea maicii sale, spune că, deși trupul ei se afla în mormânt, el săvârșea „după obicei jertfa pentru mântuirea sufletului ei”. Deoarece, precum el însuși spune mai jos, mama lui nu considera nimic altceva mai important decât a i se pomeni numele la Sfânta Liturghie. De asemenea el a scris o întreagă carte despre cei adormiți cu titlul „De cura pro mortuis”.

7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Catehezele” sale spune că, după sfințirea Cinstitelor Daruri „pomenim și pe cei morți, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile și mijlocirile lor, să primească Dumnezeu rugile noastre”.

8. Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit o lucrare completă cu titlul „Despre cei adormiți în credință”.

9. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta, spune: „Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieștii Apostoli, adică faptul de a ne aduce aminte în timpul Înfricoșătoarelor Taine de cei care au plecat din această viață, căci aceia au cunoscut că mult câștig și mare folos sufletesc se dobândește din aceasta” (Omilia 4 la Epistola către Filipeni).

10. Sfântul Noul Mucenic Iacov, în 1520, atunci când era dus la mucenicie, a poruncit ucenicilor lui să-i facă parastasele după rânduiala Bisericii.

11. Sfântul Nectarie din Eghina, cel de curând proslăvit, a întocmit o lucrare cu titlul: „Despre nemurirea sufletului și despre sfintele parastase”, în care prin nenumărate texte patristice și întâmplări din viețile sfinților Bisericii noastre dovedește folosul pe care îl aduc parastasele.

2. Mărturii din Sfintele Liturghii

În toate Sfintele Liturghii se află rugăciuni pentru cei adormiți. În Sfânta Liturghie a Apostolului Marcu se găsește următoarea rugăciune pentru cei adormiți: „Şi sufletele acestora (pentru care preotul a săvârșit Liturghia și s-a rugat) și ale tuturor odihnește-le, Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, în corturile Sfinților Tăi... Așa, Doamne, odihnește sufletele acestora și Împărăției Cerurilor le învrednicește”.

În Sfânta Liturghie a Sfântului Iacov, fratele Domnului, după pomenirea apostolilor, proorocilor se rostesc următoarele:

„Doamne, Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, pomenește pe ortodocșii creștini pe care i-am pomenit și pe care nu i-am pomenit și îi odihnește acolo... Şi fă să fie jertfa noastră bineprimită, sfințită în Duhul Sfânt spre iertarea greșelilor noastre și ale celor din neștiință ale poporului și spre odihna sufletelor celor mai înainte adormiți”.

În Sfânta Liturghie a Sfântului Clement ucenicul Sfântului Apostol Petru se spune: „Încă ne rugăm Ție, Doamne, și pentru Sfânta Ta Biserică cea de la o margine până la cealaltă... și pentru toți cei ale căror nume Tu Însuți bine le cunoști”. (Diaconul îndeamnă poporul să se roage împreună cu preoții „pentru cei adormiți în credință”).

De asemenea în Sfintele Liturghii ale Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur se face referire la cei adormiți: „... pomenește pe toți cei adormiți în nădejdea învierii și a vieții veșnice și îi odihnește pe ei acolo unde strălucește lumina feței Tale”. Aici preotul pomenește numele celor adormiți.

3. Dipticele Bisericii

Rugăciunile pentru cei adormiți sunt o tradiție apostolică, lucru ce se poate vedea din Dipticele Bisericii. Dar ce sunt Dipticele? Sunt două scânduri unite între ele ca plăcile de piatră ale lui Moise pe care era scris Decalogul. Pe Diptice erau scrise numele ortodocșilor. Potrivit cu hotărârile Sinodului al V-lea ecumenic, după sfințirea Cinstitelor Daruri și mai precis după „Cuvine-se cu adevărat...”, diaconul pomenește numele scrise în Diptice. Iar această rânduială se păstrează până astăzi.

Dipticele sunt de trei feluri: Dipticele sfinților, ale celor vii și ale celor adormiți. Dipticele sfinților există din vremea Sfântului Dionisie Areopagitul. Dipticele celor adormiți sunt și ele foarte vechi și se face referire la ele în Liturghia Sfântului Evanghelist Marcu. În Dipticele celor vii erau scriși arhiereii, împărații, toți cei care aveau diferite vrednicii și stăpâniri, mai ales cei care au ajutat acea biserică și în general tot poporul. Aceste Diptice se păstrează de către preoți cu multă scumpătate în Sfântul Altar. Această scumpătate a păstrării Dipticelor se datorează faptului că, potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, sfinții trebuie slăviți ca sfinți, ortodocșii trebuie fericiți ca ortodocși, ereticii trebuie osândiți ca apostați, iar „cei ce s-au săvârșit întru credință, ale căror nume numai Domnul le cunoaște” trebuie să fie pomenite.

Rugăciunile și parastasele pentru cei adormiți sunt susținute de incontestabila Tradiție apostoli că, de la care am moștenit obiceiul de a ne ruga la Sfânta Proscomidie pentru cei adormiți și de a așeza miridele lor în fața Sfântului Agneț alături de miridele pentru cei vii. Iar aceste miride ale celor vii și ale celor adormiți sunt puse în Sfântul Potir, și astfel primesc sfințire și izbăvire de la Preasfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce preotul rostește: „Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinților Tăi. Amin”.

4. Mărturisirile de credință ale Bisericii

„Mărturisirea de credință” a lui Mitrofan Critopulos

În Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Critopulos, patriarhul Alexandriei, se spun următoarele referitor la subiectul nostru: „Biserica lui Hristos a rânduit să fie aduse rugăciuni și cereri pentru cei adormiți, astfel încât, prin aceste rugăciuni ce se înalță la Dumnezeu, ori să se slobozească cu desăvârșire de suferințele ce i-au cuprins, ori să afle o oarecare ușurare și mângâiere în închisoarea în care se află sufletelor lor. Ne rugăm pentru cei adormiți, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la șase luni și, în sfârșit, la un an; și ori de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar și în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toți morții care s-au săvârșit întru credință. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârșește Sfânta Liturghie totdeauna se pomenesc și aceștia”.

„Mărturisirea de credință” a lui Petru Movilă

În această „Mărturisire de credință” se spun următoarele: „După moarte nu mai este vreme de pocăință și de fapte bune. Din aceste cuvinte se vădește faptul că după moarte sufletul nu se poate slobozi sau pocăi și nu poate face nici o faptă bună prin care să se poată dezlega de legăturile iadului. Numai Sfintele Liturghii, rugăciunile și milosteniile care se fac pentru el de către cei vii îl ajută și îl slobozesc de legăturile iadului”.

Explicând versetul de la Luca 12;5: „Temeți-vă de acela care are putere să arunce în gheena”, scrie: „Nu a spus că după moarte îl aruncă în gheena, ci îl poate arunca, deoarece păcătoșii care mor nu sunt aruncați neapărat în iad, ci aceasta se află în stăpânirea lui Dumnezeu, precum în stăpânirea Lui se află și iertarea. Iar aceasta o spun pentru jertfele și milosteniile ce se aduc pentru cei adormiți, care folosesc mult chiar și pe cei care au murit în păcate grele. Deoarece după moarte nu aruncă sufletele în gheena, ci are stăpânire să le arunce. Așadar, să nu încetăm a-L ruga pe Cel Care are stăpânirea să arunce sufletele în gheena, însă nu o folosește, dar și puterea de a ierta”.

Mărturisirea de credință a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului

În anul 1672 s-a ținut la Ierusalim un sinod local, unde s-a discutat și subiectul parastaselor. De aici putem observa importanța discuției, căci ea nu este o simplă paranteză între celelalte subiecte ale credinței, de vreme ce un sinod local este nevoit să ia poziție în această privință.

Așadar, în Mărturisirea de credință a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, în articolul 18 se spun următoarele: „Credem că sufletele celor adormiți se află ori în odihnă, ori în chinuri, potrivit cu faptele pe care le-a făcut fiecare...”. „...Se eliberează de către bunătatea nemărginită (a lui Dumnezeu) prin rugăciunea preoților și facerile de bine, pe care le săvârșesc rudele fiecăruia dintre cei adormiți, și prin puterea cea mare a Jertfei celei fără de sânge, pe care Biserica cea sobornicească și apostolească o săvârșește zilnic pentru cei adormiți, atât în parte cât și de obște, pentru toți”. Se înțelege desigur că nu cunoaștem vremea slobozirii lui. Apoi completează: „Faptul că aceștia se slobozesc din legăturile lor înainte de Învierea cea de obște și judecată, îl cunoaștem și credem, dar când va fi nu știm”.

5. Viețile Sfinților

Şi din Viețile Sfinților aflăm despre folosul pe care îl aduc parastasele.

În viața Sfântului Macarie Egipteanul se istorisește următoarea întâmplare: „Într-o zi umblând sfântul prin pustie, a aflat un craniu și mișcându-l cu toiagul, l-a întrebat: <<Cine ești tu?>> <<Eu am fost popă idolesc al elinilor ce au petrecut în locul acesta>>, a răspuns căpățâna, <<iar tu ești Macarie, purtătorul de duh, și în oricare ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru ei, se mângâie puțin»”.

În viața Sfintei Tecla se spune că atunci când a prins-o ighemonul Alexandru și o ducea la chinuri, înainte de mucenicie a încredințat-o bogatei nobile Trifena ca s-o păzească până va veni s-o dea spre mâncare fiarelor. Fiica Trifenei, care murise cu câteva zile mai înainte i-a apărut mamei sale în vis și i-a spus: „Mamă, să iubești pe străina Tecla și să o ai de fiică în locul meu, deoarece este roaba lui Dumnezeu și poate face rugăciune ca Domnul să mă așeze în locașurile drepților”. De îndată ce s-a deșteptat, Trifena i-a spus sfintei: „Fiica mea cea de-a doua, roagă-te lui Hristos al tău să odihnească pe fiica mea în viața cea veșnică așa cum mi-a cerut în vedenie”. Atunci sfânta ridicându-și mâinile spre cer, s-a rugat, spunând: „Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Fiul adevăratului și viului Dumnezeu, ascultă-mă pe mine roaba Ta și odihnește pe Falconilla în viața cea veșnică, după voia Ta cea sfântă” (Viețile Sfinților, 24 septembrie).

Un oarecare dintre părinții purtători de Dumnezeu avea un ucenic care trăia în nepăsare față de cele duhovnicești și a murit într-o nepăsare și mai mare. După o vreme starețul îl vede pe ucenicul său afundat până la gât în mocirlă. După multe lacrimi și rugăciuni, bătrânul, într-o altă vedenie, îl vede pe ucenic afundat până la mijloc în mocirlă. Adăugând apoi multe osteneli și lacrimi, îl vede slobozit cu desăvârșire din mocirlă.

Despre Sfântul Grigorie Dialogul se spune că l-a mântuit pe împăratul Traian prin rugăciune, după care a auzit un glas de la Dumnezeu spunându-i: „Am auzit rugăciunea ta și am dăruit iertare lui Traian. Dar tu de acum înainte să nu te mai rogi pentru păgâni”. Împărăteasa Teodora, prin rugăciunile preoților, a slobozit pe soțul ei, împăratul Teofil din legăturile iadului. 

Multe întâmplări asemănătoare se istorisesc în viețile cuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor părinți, care prin rugăciunile lor au ajutat pe mulți. Dar mai multe se pot spune și scrie de către liturghisitorii de astăzi ai Celui Preaînalt, care prin Liturghiile săvârșite de ei, ajută sufletele creștinilor adormiți.

 

Vremea săvârșirii parastaselor

Dar când trebuie să se săvârșească parastasele? În „Învățătura celor doisprezece Apostoli” se spune că trebuie să săvârșim parastasele la a treia zi, la a noua, Ia a patru zecea și Ia un an. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că se săvârșesc la a treia zi în amintirea Învierii celei de a treia zi a Domnului; la a noua zi după numărul puterilor îngerești; la a patruzecea zi potrivit obiceiului din Vechiul Testament, deoarece și iudeii, atunci când a murit Moise l-au plâns patruzeci de zile.

Despre parastasele anuale, face referire Sfântul Grigorie Teologul în cuvântul pe care l-a rostit la înmormântarea fratelui său Chesarie: „Pe unele le-am dat și pe altele le vom da prin cinstirile și pomenirile ce le oferim anual”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, în pomenirile la trei zile și nouă zile, vede alt simbolism. Pomenirea la trei zile se săvârșește pentru cel adormit, deoarece omul și-a luat ființa prin Sfânta Treime și deoarece, mutându-se, trebuie să se preschimbe și să se arate în vechea lui frumusețe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea poruncii sau poate în una și mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul acestuia, fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri și cu îngerii în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face pentru Înălțarea Mântuitorului, care s-a săvârșit în această zi după Înviere, ca și El înviind atunci să se înalțe... și să întâmpine pe Judecătorul... Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăși pe Sfânta Treime și se săvârșesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul și-a luat ființa de la Sfânta Treime și iarăși dezlegat de trup tot spre Ea trebuie să se îndrepte... Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet și că iarăși se va înnoi atunci când Ziditorul va voi să-i învieze trupul său...”.

În „Mărturisirea de credință” a lui Mitrofan Critopulos se arată, așa cum am spus mai sus: „Ne rugăm pentru cei adormiți, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la șase luni și, în sfârșit la un an; și de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar și în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toți cei adormiți întru credință. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârșește Sfânta Liturghie, totdeauna se pomenesc și aceștia”.

În afară de acestea Biserica noastră mai are două Sâmbete ale morților, în care se pomenesc toți drepții din Legea Veche și creștinii din toate vremurile.

Prima Sâmbătă a morților, Sfinții Părinți au rânduit-o înaintea Duminicii Înfricoșatei Judecăți (a lăsatului sec de carne). În această zi Biserica săvârșește parastase pentru fiii ei care au murit în pământ străin, în mare sau în pustie. Deoarece pentru aceștia nu s-au făcut parastase și au fost lipsiți de foloasele lor, dumnezeieștii Părinți, mișcați de iubirea de oameni au rânduit să se săvârșească parastase pentru toți cei adormiți, ca să fie cuprinși și cei cărora nu li s-au făcut parastase.

Dar pentru care pricină Sfinții Părinți au ales această Sâmbătă? Deoarece au rânduit în următoarea zi pomenirea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, au găsit că este potrivit să fie pomenite și sufletele ca prin aceasta să-L roage pe Înfricoșătorul Judecător să folosească obișnuita milostivire și să le așeze în odihna pe care le-a făgăduit-o.

A doua Sâmbătă a morților este rânduită de Biserica noastră la nouă zile după Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică în Sâmbăta dinaintea Cincizecimii. La acest parastas Biserica noastră pomenește pe toți dreptcredincioșii adormiți de la Adam până astăzi.

Ea se roagă pentru aceștia și cere de la Hristos, Care S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, să-i învrednicească ca în ceasul judecății să dea răspuns bun Celui Care va judeca tot pământul, să fie așezați de-a dreapta Lui, în bucurie, în partea drepților și în ceata luminoasă a sfinților și să se facă vrednici moștenitori ai împărăției Lui. Dar Biserica nu se roagă numai pentru creștini, deoarece de la Adam până la Hristos n-a fost nici un creștin, ci se roagă pentru toți oamenii.

În aceasta poate vedea oricine dragostea Bisericii noastre pentru întreg neamul omenesc.

Materiile necesare pentru săvârșirea parastasului

Lucrurile cele mai necesare pentru săvârșirea unui parastas sunt: prescura (colacul), vinul, coliva, tămâia și lumânările.

Slujba parastasului nu este numai o lucrare a oamenilor, ci mai ales a lui Hristos, căci de la El vom cere ajutor și acest ajutor ni-l poate oferi numai prin Sfânta Liturghie. De aceea este bine să se pomenească și la Sf. Liturghie morții de la parastas.

Asupra acestui fel de pomenire insistă în mod deosebit Sfântul Simeon al Tesalonicului, accentuând marele folos pe care-l dobândește sufletul din săvârșirea Sfintei Liturghii. „A treia zi” (după adormirea celui pomenit), - spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, „se face colivă din semințe de grâu și din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu. Dar ce simbolizează aceste roade? Ele arată că și omul este o sămânță, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul, iarăși va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viața ce va să fie și aducându-se viu și desăvârșit lui Hristos. Căci precum această sămânță se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare și aduce mult rod, tot astfel și omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăși va învia. Același lucru îl spune și Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor”.

Acestea le spune Sfântul Simeon al Tesalonicului referitor la colivă și la celelalte care se folosesc pentru parastas, arătând totodată și simbolismul lor.

Această tradiție a colivelor se găsește încă de la mijlocul secolului al IV-lea.

Până atunci se aduceau la sfintele parastase pâine și vin cu măsline, cu brânză sau cu orez. Cei care primeau această milostenie rosteau: „fericită să le fie pomenirea” și de aceea se numeau „fericiți”. Rămășițe ale acestor manifestări sunt și colăceii de astăzi pe care rudele celui adormit îi împart după parastas.

 

„În loc de parastas”

Există unii creștini care în loc de parastas fac o oarecare milostenie spre pomenirea celui adormit. Dar altceva este parastasul și altceva este milostenia pe care o face cineva. Căci nici o milostenie nu poate înlocui Sfânta Liturghie, unde se jertfește „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. De aceea aducem la biserică prescura și vinul care se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos. Din prescură se va scoate și părticica pentru cel adormit care se va așeza pe Sfântul Disc alături de părticelele sfinților și drepților Bisericii. Acolo se află întreaga Biserică și cea luptătoare și cea triumfătoare. „Este mare cinste, accentuează Sfântul Ioan Gură de Aur, să se rostească și numele răposatului nostru acolo unde se află Hristos și întreaga Biserică. Dar, ia aminte, se vestește atunci înfricoșata Taină, căci Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru mântuirea lumii.”

Prin urmare, ajutorul cel mai mare și mai important care se poate da celui ce a plecat din această viață, este cel care se dă prin pomenirea numelui său la Sfânta Liturghie.

Ceea ce nu pot face bunurile ce se dau săracilor o poate face rugăciunea unui drept și cu atât mai mult Sfânta Liturghie.

 

Parastasele aduc folos sau nu?

Unanimă este mărturia Părinților Bisericii, precum și a Bisericii însăși din experiența liturghisitorilor ei că mare este folosul care ne vine de la parastase. Dar să vedem ce spun marii Părinți despre folosul lor. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu dorește foarte mult ca noi toți să facem bine tuturor, atât celor vii, cât și celor morți.

Dumnezeieștii Părinți, atunci când vorbesc de parastase și folosul ce vine din ele, au ca temei cuvintele Domnului și iubirea Lui de oameni. Şi fiindcă nu cunoaștem și nu putem pune hotare dragostei lui Dumnezeu, tocmai de aceea ne încredem în această dragoste a Lui și atunci când este vorba despre folosul parastaselor.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă mare importanță săvârșirii Jertfei celei fără de sânge car se aduce pentru cei adormiți. Iar referitor la aceasta spune: „Nu se fac fără scop jertfele și milosteniile pentru cei plecați. Toate acestea le-a poruncit Duhul Sfânt deoarece vrea să ne folosim unul de altul. Se folosește acela de la tine și tu de la acela. Să nu te îndoiești că cel mort va dobândi un oarecare folos... ”.

În continuare sfântul dă mare importanță pomenirii numelor la Sfânta Liturghie.

„Şi precum atunci când se sărbătoresc biruințele împăraților, sunt lăudați și toți cei care au ajutat în luptă, iar cei care se află în temnițe sunt eliberați datorită acestei împrejurări, dar trecând vremea aceasta (de grațiere) cel care nu a luat har, nu-l va mai lua, tot astfel și aici, în vremea săvârșirii Jertfei; acesta este timpul pentru biruințe.

Sfinții Apostoli n-au legiuit fără motiv rugăciunile pentru cei plecați, care se rostesc În vremea săvârșirii Înfricoșătoarei Taine a Dumnezeieștii Liturghii. Căci au cunoscut marele câștig și folos ce îl primesc aceia. Atunci când un întreg popor își înalță mâinile sale la rugăciune și împreună cu tot clerul aduc înfricoșătoarea Jertfă, cum să nu înduplecăm milostivirea lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre stăruitoare. Dar aceasta îi privește numai pe cei dreptcredincioși”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând Tradiția apostolică, scrie: „Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiți, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare și unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuși Sângele Domnului este cel care prin această Jertfă se varsă pentru noi netrebnicii și Însuși Dumnezeiescul Trup este cel care se jertfește pe Sfântul Jertfelnic”.

Sfântul Grigorie de Nyssa socotește „folositor și plăcut lui Dumnezeu” faptul de a pomeni numele celor adormiți în vremea săvârșirii Sfintei Liturghii.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că „nespus de mare” este folosul care provine din această rugăciune. Iar Sfântul Atanasie exclamă: „Chiar și în aer de ar muri cel credincios, nu șovăi să aduci pentru el untdelemn și lumânări. Deoarece acest prinos îl primește Dumnezeu și răsplătește spre folosul aceluia”.

Şi precum atunci când un tată are un copil bolnav, care nu poate aduce la biserică pentru sine untdelemn, lumânări și tămâie, ci în locul lui le aduce tatăl său, acest prinos fiind bineplăcut lui Dumnezeu, la fel se întâmplă și în cazul celor morți. Deoarece aceștia nu mai au trup ca să se poată ajuta pe ei Înșiși, îi ajută rudele și prietenii lor prin jertfele pe care le aduc pentru ei.

De aceea nu trebuie să neglijăm sfintele parastase. Şi în mod deosebit trebuie să pomenim numele în vremea Dumnezeieștii Jertfe, deoarece ]n acest scop ne-a fost dată.

 

Cum ajută?

Însă modul în care ajută parastasele rămâne o taină, pe care mintea omenească nu o poate explica.

În 1652, precum am spus mai sus, s-a adunat un sinod local la Ierusalim, unde s-a discutat și subiectul acesta. De aici reiese că el nu este un lucru lipsit de importanță, ci deține un loc important în Biserica noastră. Iar concluzia care reiese de aici este următoarea: faptul că parastasele folosesc îl cunoaștem și îl credem, dar cum și când, asta aparține judecății lui Dumnezeu.

Şi renumitul Andruțos spune în Dogmatica sa: „Precum nu este cu putință să înțelegem cum Dumnezeu, Cel ce cârmuiește lumea prin anumite legi, este înduplecat de o anumită rugăciune și intervine în mersul lucrurilor naturale (fizice) și omenești, tot astfel nu este cu putință să ne dăm seama cum folosesc rugăciunile pe cei adormiți”.

 

Pe cine ajută și pe cine nu ajută?

Ajută:

Atunci când se săvârșesc cu credință și evlavie.

Atunci când cei morți sunt vrednici de mila dumnezeiască. 

Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotrivește dreptății și bunătății dumnezeiești.

Nu ajută:

Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc și s-a făcut rob diavolilor, nevrând să se pocăiască.

Celui care a plecat cu desăvârșire nepocăit. Căci acestuia nu îi aduc prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare ușurare sufletească, lucru mărturisit de Părinții Bisericii.

Sinucigașilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem face parastase.

De asemenea nici ereticilor, deoarece ei sunt despărțiți de Biserică.

Cei care au trăit aici creștinește, dar nu s-au putut desăvârși, primesc mult folos din parastase. Dar cât folos, nu cunoaștem. „Nu te îndoi că vor rodi ceva folositor (sufletului)”, întărește Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dar cât de mare este acest folos și până unde poate ajunge, noi nu putem ști. Însă lucrul pe care îl știm și pe care Părinții Bisericii îl accentuează, este marele folos care provine din parastase pentru cei care nu au plecat de aici cu desăvârșire nepocăiți. Un scriitor bisericesc contemporan scrie:

„Știu că există cadavre morale asupra cărora injecțiile nu au efect. Dar știu de asemenea că există păcătoși, și aceștia sunt cei mai mulți, care au fost răniți, dar nu au murit, au căzut, dar fără să lase sabia din mâini și văzându-și în ultimele ceasuri urâțenia lor, au amestecat un înăbușit „Pomenește-mă, Doamne” cu ultimele lor delirări. Şi cine este acela care va susține cu îndărătnicie că nu folosesc rugăciunile credincioșilor? Starea în care se află sufletele celor adormiți este o stare provizorie. După ieșirea sufletului din această viață s-a făcut o oarecare judecată, dar judecata din urmă în care sufletul își va primi locul său pentru veșnicie nu s-a făcut încă”.

Şi adaugă: „Deoarece încă nu a ieșit hotărârea din urmă a Judecătorului, deoarece stăpânirea lui Hristos cuprinde cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt și deoarece «Duceți-vă de la Mine» nu s-a auzit, cea mai bună atitudine pe care o poate lua Biserica este să se roage pentru morții ei”.

 

Cazul celor ce au păcătuit greu

Dar ce putem spune despre cazurile acelor oameni care au plecat cu desăvârșire nepocăiți sau nu au apucat să se pregătească deloc? Răspunsul Evangheliei este clar. La fel ne spun și învățăturile Părinților Bisericii noastre, care arată limpede că viața aceasta este stadionul de nevoință, iar cea viitoare este a răsplătirii. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta spune: „Să nu îi plângem pe cei care au murit, ci pe cei care au murit în păcat. Unii ca aceștia sunt vrednici de plâns, de bocete și de lacrimi... Câtă vreme trăia aici acela putea nădăjdui în schimbare și în îmbunătățire... Nu se poate pocăi cineva după ce pleacă din această viață. Nici un atlet nu se poate lupta atunci când s-au terminat întrecerile, când a ieșit din arenă și spectatorii s-au împrăștiat... Atâta timp cât ne aflăm aici putem nădăjdui cu siguranță, dar după ce vom merge acolo nu mai suntem stăpâni pe pocăință, pocăința nu mai este în mâna noastră și nici nu ne mai putem spăla păcatele noastre. De aceea mereu trebuie să ne pregătim pentru ieșirea noastră...”.

Dar și în cele mai grele situații, Părinții Bisericii noastre nu ne-au lăsat nemângâiați. Referitor la acest subiect Sfântul Atanasie cel Mare spune că sufletele păcătoșilor primesc o oarecare binefacere de la Jertfa cea fără de sânge. Dar aceasta se întâmplă „numai atunci când Dumnezeul nostru Cel ce stăpânește peste cei vii și cei morți și Care  cunoaște în chip desăvârșit poruncește”.

Adică Sfântul lasă slobozirea sufletelor păcătoase în seama iubirii de oameni a lui Dumnezeu. 

Sfântul Ioan Gură de Aur, deși în paragraful anterior a fost aspru, atunci însă când se ocupă de subiectul acesta este mai mângâietor. Şi spune: „Să îi ajutăm cât putem, să aflăm pentru ei un oarecare ajutor, care oricât de mic ar fi are putere să ajute”. Dar în ce fel? Şi răspunde: Rugându-ne și noi înșine și îndemnând și pe alții să se roage pentru ei, și făcând milostenii și cereri pentru cei care au plecat împovărați de păcate. Iar acestea se fac pentru ca cei adormiți să primească o oarecare mângâiere. Căci dacă fiii lui Iov au fost curățiți de jertfa tatălui lor, de ce te îndoiești că morții noștri ar putea câștiga un oarecare folos din rugăciunile și milosteniile ce le facem pentru ei?

Sfântul Chiril al Ierusalimului este mai mângâietor, am putea spune, în privința aceasta, chiar și decât Sfântul Ioan Gură de Aur.

La întrebarea: „Ce anume îl poate ajuta pe sufletul ce a plecat cu păcate din această viață?” ce i-a fost pusă, răspunde printr-un exemplu. Închipuiește-ți un împărat care i-a exilat pe toți locuitorii care s-au răsculat împotriva lui. Atunci la împărat mijlocesc niște prieteni ai celor exilați, care împletindu-i o cunună i-o oferă „pentru cei din exil”. Şi întreabă Sfântul: Oare împăratul nu va ceda la aceste rugăminți insistente și nu va da exilaților „slobozire de pedeapsă”?

Într-un mod asemănător, continuă Sfântul, se petrece și aici, căci atunci când noi aducem lui Dumnezeu rugăciuni pentru cei adormiți, fie ei și păcătoși, nu îi împletim și nu îi aducem cunună, ci „pe Hristos junghiat pentru păcate, cerând și luând iertare” de la iubitorul de oameni Dumnezeu pentru ei și pentru noi.

***

Dar cine dintre noi poate cunoaște dacă cel adormit a plecat în pocăință sau nu? Cine poate pretinde că este cunoscător de inimi și astfel să se pronunțe cu siguranță asupra soartei unuia dintre semenii noștri? De unde putem ști ce s-a întâmplat în răstimpul dintre săritura de pe pod (a unui sinucigaș) și afundarea în apa râului, interval suficient pentru a spune: „Pomenește-mă, Doamne”? Judecățile lui Dumnezeu ne interzic osândirea oricărui dintre cei adormiți. Noi să facem tot ceea ce putem, să ajutăm pe semenii noștri după putere, iar pe celelalte să le lăsăm în seama milei și iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care nu au margini. De aceea Biserica noastră nu osândește pe nimeni, ci își arată dragostea față de toate mădularele ei. Ca dovadă a folosului pe care îl primesc din parastase cei care au murit cu păcate grele sau sunt sub o oarecare legătură, Sfântul Nectarie spune că: „Mulți mărturisesc aceasta, dar mai ales cei dezlegați după moarte de legătura afurisirii, o dovedesc prin descompunerea trupurilor lor în urma rugăciunilor”. 

 

Foloase pentru cei vii

Dar din parastase avem și alte foloase pe care le primesc și cei care rămân în această viață.

- Se înmulțește dragostea dintre cei vii și cei morți.

- Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creștinească.

- Se întărește credința în viața de dincolo de mormânt.

- Se întărește nădejdea în mila lui Dumnezeu.

- Se propovăduiește prezența necurmată a lui Hristos în lume.

- Învață că omul este cetățean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare de pe pământ în cea biruitoare din cer.

- Hristos ascultă rugăciunile tuturor și este înduplecat de mijlocirile sfinților și ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.

- Nădejdea de mântuire a creștinilor nu se pierde nici după moarte. 

- Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârșesc parastasele, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii Lui.

- Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua și înfricoșata Venire. Până atunci Biserica poate înălța rugăciuni și cereri pentru mădularele ei.

- Precum în Biserica luptătoare cei care se află sub pedeapsă canonică pentru păcatele săvârșite sunt lipsiți de dumnezeieștile Taine, tot astfel și în Biserica biruitoare cei care au murit în păcate sunt departe de sfinți și drepți.

- Se înmulțește dragostea frățească.

- Se mângâie cei vii și întristați pentru moartea persoanei iubite, căci moartea este amară, pricinuiește mâhnire nesuferită și îi desparte brusc de cei iubiți. Rugăciunea și parastasul este singurul mod de comuniune cu ei, căci nu există un alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.

- Pricinuiește aducerea aminte de moarte, de deșertăciunea lumii și a lucrurilor ei.

- Îndeamnă la dobândirea virtuții și la petrecerea plăcută lui Dumnezeu. Încurajează la faceri de bine și la nevoința proprie.

Sfântul Ioan Damaschin accentuează faptul că: „Dumnezeu vrea ca toți să facem bine unii altora, atât în viața aceasta cât și după moarte”, de vreme ce Îl aducem pe Hristos „junghiat pentru păcatele noastre înduplecând astfel pentru ei și pentru noi pe iubitorul de oameni Dumnezeu”, precum spune și Sfântul Chiril al leusalimului.

Dar în loc să așteptăm după moarte rugăciunile și parastasele altora pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale Sfintei noastre Biserici?

Așadar, pentru că ziua morții noastre este atât de nesigură, să fim întotdeauna pregătiți ca nu cumva astăzi „să fim în viață, iar mâine în mormânt”.

Bibliografie

1. Sfânta Scriptură: Vechiul și Noul Testament

2. Hristu Andrutos, „Dogmatica”, Editura „Astir”, ediția a 2-a, Atena, 1954

3. G. Meleti, „Ce se întâmplă după moarte”, Editura „Zoi”, Atena

4. Nicolae P. Vasiliadis, „Taina morții”, Editura „SOTIR”, Atena 1983

5. Constantin Calinic, protoiereu, „Biserica creștină și cele ce se săvârșesc în ea”, Editura Grigorie, ediția a 3-a, Atena 1969

6. Sfântul Simeon, arhiepiscopul TesaloniculuL „Scrieri”, Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1963

7. Paul Evdokinov, „Ortodoxia”, Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1972

8. Sfântul Nectarie, episcopul Pentapolei, „Nemurirea sufletului și sfintele parastase”, Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1973

9. Arhim. Haralambie Vasilopulos, „Parastasele folosesc?”, Atena 1972

10. Sfântul Ioan Gură de Aur, opere, PSB, tomul 21 (ediția greacă)

11. Dimitrie Panagopulos, „Ca să nu nedreptățim pe morții noștri”, Editura Nectarie Panagopulos, Atena.

 

CUPRINS

Despre parastase în general 

Mărturii despre sfintele parastase

A. Din Sfânta Scriptură

   1. Din Vechiul Testament

   2. Din Noul Testament

B. Din Sfânta Tradiție

   1. Sfinții Părinți ai Bisericii

   2. Sfintele Liturghii

   3. Dipticele Biserici

   4. Mărturisirile lui Mitrofan Kritopulos, lui Petru Movilă și a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului

   5. Viețile Sfinților

Vremea săvârșirii parastaselor

Materiile necesare pentru săvârșirea parastasului

În loc de parastas

Parastasele aduc folos sau nu?

Cum folosesc?

Pe cine folosesc și pe cine nu

Cazul celor ce au păcătuit greu

Foloase pentru cei vii

Bibliografie

Share:

Citește mai mult ...

Puterea celor 40 de Liturghii și Parastase

 PUTEREA CELOR 40 DE LITURGHII ȘI PARASTASE   

Din învățăturile părintelui Cleopa 

Ediție îngrijită de Preot Nicolae STATE-BURLUȘI  

Râmnicu Vâlcea - 2005

Înainte vreme, când încă nu se știa puterea celor 40 de Liturghii, lumea făcea pentru cei răposați câte 20, alții câte 30 de Liturghii. Dar s-a descoperit că sunt mai puternice 40 de Liturghii decât 30. Și cum a fost?

Un preot bătrân dintr-un sat avea peste 80 de ani. El, săracul, nu mai putea sluji. A măritat o fată a lui, iar ginerele rămăsese în locul lui la parohie. Poporul avea evlavie la preotul bătrân, dacă l-a cunoscut, pentru că pe atâția i-a botezat și i-a și cununat și pe alții i-a și înmormântat; îl știau drept părintele satului, că era de mult timp acolo. Oamenii aveau evlavie la bătrân. Se mai duceau la spovedit, la citit, să le mai spună un cuvânt, și tânărul era bucuros că bătrânul mai poate face ceva, de-l ajută pe el.

Dar pe preotul bătrân îl dureau picioarele, căci era bolnav de reumatism. Acum la bătrânețe reumatismul își arată puterea, pe măsură ce slăbește omul tot mai tare. Și i se umflaseră picioarele. Acolo în satul acela era un feredeu, o baie, care avea apă sărată, ce făcea bine la reumatism, la diferite boli. Baia aceasta era într-o grădină mare, cu o livadă frumoasă.

Și preotul ducându-se acolo să facă baie, se ducea cu nădejdea în Dumnezeu, că așa-i datoria preotului și a călugărului și a creștinului când călătorește, mai ales singur, să zică rugăciuni pe drum. Zicea rugăciuni de acasă până ajungea în grădină. Când ajungea acolo în grădină, întâlnea un tânăr plângând și văitându-se foarte tare, dar care nu vorbea. Și mergea tânărul acesta cu preotul la baie și arăta multă dragoste să-l ajute pe preot. Preotul bătrân, cât stătea în baie zicea rugăciuni, că el știa rugăciuni multe pe de rost. Când ieșea din baie, tânărul acela iar venea plângând. Plângea într-una. Ștergea picioarele preotului, îl încălța, îi dădea haina și-l petrecea plângând. Acuma bietul preot, văzând pe tânărul acesta că plânge, îl întreabă: „Tinere, de ce plângi?” Iar el nu grăia nimic. Atunci preotul s-a gândit să-i dea bani. Dar acela plângea și n-a vrut să primească banii. De câte ori venea preotul, găsea pe tânărul ăsta care ieșea de undeva din livadă, că era livadă deasă cu pomi, plângând tare, și mergea cu el la baie și îl ajuta până ieșea preotul din grădină, iar el rămânea în grădina aceea.

Atunci, ce s-a gândit preotul? A pus niște prescuri și o sticlă de vin curat într-un șervet frumos și a zis: „Eu am să-i dau prescurile acestea și o sticlă de vin, poate acestea le va primi, că tare mult bine îmi face omul acesta”.

Când a ajuns preotul, l-a întâlnit iar plângând. A mers la baie, acela iar l-a ajutat, și când să iasă pe poartă, preotul zice:

- Ia legătura asta cu prescuri și o sticlă de vin, să le mănânci, că le-am blagoslovit eu.

Atunci a vorbit tânărul acela:

- Oh, părinte, oh! Dacă ai ști cine sunt eu, nu mi-ai da prescuri să mănânc. Vai și amar de mine!

Și atunci s-a speriat preotul:

- Dar cine ești tu, fiule? De ce n-ai vorbit până acum, că de atâtea ori am venit eu în grădina asta și tare mult m-ai ajutat?

- Oh, părinte sfinte, dacă ai sta sfinția ta în grădina asta și în baia asta toată viața, mare bine mi-ai face mie!

- Dar de ce?

- Că numai sfinția ta când vii în grădina asta și cât stai în baie zici rugăciuni, și numai atât pot sta și eu în grădina asta a mea.

Bătrânul când făcea baie se ruga și zicea: „Doamne, pomenește și iartă păcatele aceluia care a făcut baia aceasta”, fiindcă era gratuită și avea toate cele de nevoie.

- Dar unde ești tu?

- Eu sunt în iad!

- Dar cine ești tu?

- Eu sunt proprietarul acestei grădini. Grădina aceasta cu pomi a fost a mea și baia aceasta am zidit-o pe cheltuiala mea și am lăsat-o în folosul comunei, dar am murit în floarea vârstei, cu păcate grele și m-am dus în iad. M-am mărturisit eu, dar degeaba, că n-am avut vreme când face canon. Și iată, părinte sfinte, sunt 80 de ani de când mă muncesc în iad. Și când intri tu, părinte sfinte, în grădina asta și te rogi, îngerul Domnului vine și mă scoate din foc. Și toți care stau în baie, numai răutăți fac, și nu se gândesc la Dumnezeu. Iar dumneata și când stai în baie și când intri în grădină, intri cu rugăciunea. Asta dreptate mi-a făcut Dumnezeu, că trimite pe îngerul Domnului și mă ia din foc, „cât va sta preotul în baie și în grădină, pentru rugăciunile lui, fiindcă se folosește și preotul, tu să stai în grădina ta”. De aceea am spus, părinte sfinte, dacă ai sta mata în grădina asta până la sfârșitul vieții, atâta stau eu afară din iad. Cum pleci mata, mă răpește îngerul Domnului și mă duce înapoi la munci.

Și s-a speriat preotul. Și a întrebat:

- Cum te cheamă, frate?

- Ioan mă cheamă.

- Da? Frate Ioane, și cum pot eu să te ajut?

- O, părinte, mare putere au preoții de la Dumnezeu! Multe suflete scot preoții din iad.

- Dar cu ce?

- Dacă vrei, părinte sfinte, nu-mi da prescuri să mănânc, că eu sunt duh, eu mă arăt ție așa, dar eu nu-s cu tot cu trupul aici. Eu nu pot mânca și bea acuma. Dacă vrei, ia prescurile și vinul și să faci pentru mine, părinte sfinte, 40 de Liturghii să mă scoți din foc, că dacă mă ajuți, mare plată ai să ai în ziua judecății, în ziua cea mare.

Și cum a zis așa, cum era cu preotul de vorbă în grădină, n-a mai văzut nimic preotul. I-au țiuit preotului urechile, s-a speriat, a rămas în grădină și a început a plânge: „Doamne, Doamne, cum mi-ai adus un suflet din iad ca să vorbească cu mine și să-mi arate puterea celor 40 de Liturghii!” Până atunci se făceau 30 de Liturghii, cum am spus.

Atunci preotul a venit acasă plângând. Și l-a văzut ginerele și fiică-sa, și l-a întrebat:

- Ce ai, tată, că ești mâhnit? Știi, omul se cunoaște.

- Dragul tatii, ce să am? Sunt supărat. Mă cam dor picioarele; de-acum văd că mi se apropie sfârșitul meu. Uite, măi băiete, ce vreau să fac. Eu, fiindcă am fost preot 60 de ani în comuna asta, vreau să mă duc pregătit din lumea asta. Să-mi dai voie să slujesc 40 de zile Sfânta Liturghie.

- Cine?

- Eu.

- N-ai să poți, tată! Vezi, mata de-abia te duci.

- Cum va vrea Dumnezeu.

- El a vrut să slujească; să se ostenească el.

Și atunci s-a minunat.

- Dacă ai să poți, tată! Am să te mai ajut și eu. Dar dacă poți mata, noi te lăsăm să faci.

- Dar nu așa cum slujiți voi, numai duminica și în sărbători, eu fac ca la mănăstiri.

Dar nu le-a spus taina ce a grăit acela și ce-a văzut în grădină. Și s-a apucat preotul, s-a pregătit, s-a schimbat, s-a spălat, s-a mărturisit la cel tânăr, că nu poate sluji până nu se mărturisește. Și s-au minunat oamenii în satul acela: „Ați auzit o veste? Preotul cel bătrân a zis că înainte de moarte vrea să facă 40 de zile slujbă”.

Și trăgeau clopotul la biserică în fiecare zi dascălul și cântărețul. Oamenii, când auzeau, ziceau: „Hai, măi, că slujește preotul bătrân! Asta-i o minune mare!” Dar se minunau toți cât de ușor făcea slujba. Toată rânduiala, și în fiecare zi Liturghie, că el dacă se împărtășea cu Preacuratele Taine în fiecare zi, Sfintele îl întăreau. Sfintele Taine sunt și pentru întărirea trupului, iar preotul slujitor se împărtășește în fiecare zi, când slujește. Și se minunau toți: „Preotul cel bătrân a întinerit! Hai să-l vedeți cum slujește, cum cădește și la urmă ține predică și face panahidă și toate”. Și oamenii, bucuria lor că a început preotul în fiecare zi să slujească. Așa se slujea înainte în sat. Mergeau și ei la biserică.

Și atunci a slujit preotul acesta bătrân vreo 20 de zile. La 20 de zile săracul a venit de la biserică foarte obosit. Și s-a dus în camera lui: „Eu mă odihnesc oleacă. Voi mânca când m-oi scula. Acum nu mi-e foame. M-am împărtășit cu Sfintele Taine”.

Și preotul bătrân cum era încălțat cu ciubotele, a pus capul să se odihnească. Și nici n-a adormit bine și vede un râu mare de foc, de n-avea margine lățimea lui. O mare de flăcări. Și auzea fel de fel de vaiete și țipete și scrâșniri din dinți și răcnete de disperare și vedea cum ard oamenii și cum îi întorc dracii cu furci în flăcări, și cât de mare e chinul. Și s-a speriat preotul. Când aproape de malul acelui râu de foc, iaca vede pe Ioan al lui. Jumătate era ieșit din flăcări. Și a început a striga, bătând din palme: „Părinte, părinte, nu mă lăsa. Eu sunt Ioan din grădină! Iată cu Sfintele tale Liturghii, jumătate am ieșit din foc”. El făcuse jumătate din slujbe. „Nu mă lăsa, părinte sfinte, fă înainte și mă scoate, că mare plată ai să ai în ziua judecății!”

Și preotul s-a trezit și n-a mai văzut râul de foc, și s-a speriat. S-a sculat, și mai tare s-a îmbărbătat. „Chiar de-oi muri, dar mai fac 20 de Liturghii”, a zis bătrânul. A întinerit. Nici nu simțea că-i bătrân. „Ia uite, domnule, ce putere la el!”

Vezi, omul când ia contact cu lumea de dincolo, cât curaj are? Și a făcut bătrânul încă 20 de slujbe; 20 de Sfinte Liturghii. Și se minunau oamenii: „Măi, să-l întărească Dumnezeu pe părintele nostru, săracul! La 80 și atâția de ani face zi de zi!” - cum a făcut starețul meu Liturghii aici până la 82 de ani. Starețul care m-a călugărit pe mine, Ioanichie. Aici se vede și credința! Credința îl întărește pe om.

Și a făcut încă 20 de liturghii. Și când a ajuns la 40 de zile, la ultima Liturghie, pe când era cu sfântul procovăț în mână și cu sfânta linguriță ca să consume Sfintele, după ce s-au împărtășit credincioșii, preotul vede deodată intrând în sfântul altar un vultur frumos, cu pene în mii și mii de culori. Lumea plecase din biserică, pentru că se dăduse anafura. Paracliserul era prin biserică. Și preotul a strigat:

- Măi, Vasile, ia vino repede încoace! Când a intrat paracliserul și a văzut vulturul așa de frumos, grozav s-a minunat. A căzut cu fața la pământ și a zis:

- Vai, părinte, de unde-i pasărea asta așa de frumoasă? N-am mai văzut o așa pasăre!

Și atunci vulturul a început a vorbi:

- Părinte sfinte, eu sunt Ioan. Iată cu Sfintele și dumnezeieștile tale Liturghii, 40 de Liturghii, m-ai scos din munca iadului. Eu zbor și mă duc la raiul desfătării. Și să-ți dea ție Dumnezeu plată în ziua cea mare a judecății, că ai scos un suflet din muncile iadului. Să știi aceasta, că prin mâinile preoților și prin Sfânta Liturghie multe mii și mii de suflete în fiecare zi ies din iad, cum am ieșit și eu. Deci mare este puterea Sfintei Liturghii, dar de acum înainte să nu mai faci 30 de Liturghii, ci 40 de Liturghii.

Și zicând aceasta, nu l-a mai văzut.

Și apoi preotul le-a spus:

- Iată azi am terminat 40 de Liturghii. De acum să vă spun taina de ce am slujit.

Și le-a spus la ai lui și au scris, că avem în prolog scris. „Scrieți istoria asta, că am văzut-o cu ochii și am auzit-o cu urechile. Iată cum s-a întâmplat cu mine...”. Le-a spus de când mergea la baie. Și n-a mai făcut preotul baie la picioare pe urmă, l-a întărit Sfântul Duh. Și a mai trăit preotul trei ani de zile și după trei ani s-a dus la Domnul.

Și s-a făcut întâmplarea aceasta în Constantinopol, pe timpul împăratului grecesc Heraclie, împărat foarte credincios, acela ce a scos Sfânta Cruce de la Ierusalim, care a fost robită de perși. Și v-am spus aceasta ca să cunoașteți puterea celor 40 de Liturghii.

*

Dar să vă mai spun o istorioară. Până la anul 1054 Franța era ortodoxă, și Italia; toate țările din lume eram o singură Biserică. Atunci catolicii s-au despărțit de noi. Marea schismă papală când s-au rupt de Biserica noastră pentru anumite reforme pe care le-au făcut. Franța fiind ortodoxă, un preot din Franța avea un frate militar. Și au avut francezii război cu mauritanii. Mauritanii erau unde este Africa Franceză azi, dincolo de Gibraltar imediat, către Liberia, împărăția maurilor de pe vremuri. Și s-a dus armata franceză să se bată cu maurii dincolo de Gibraltar, în Africa.

Fratele preotului acesta din Franța a mers și el, era militar într-un regiment. Atunci nu erau tunuri ca acuma și mitraliere și avioane și bombe atomice, atunci se băteau cu săbiile, ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, cu sulița, cu arcul, cum era.

Și trecând armata franceză în Mauritania să se lupte, a fost mare război între armatele europene și cele din Africa. Și i-au bătut francezii pe mauri, dar au luat maurii mulți prizonieri francezi, pe care i-au dus în țara lor, printre care au luat și pe fratele acestui preot. Preotul era din Marsilia, portul Franței, care este port la Oceanul Atlantic. Preotul n-a știut că fratele său a căzut prizonier, dar a văzut că n-a mai venit și a întrebat pe ceilalți soldați, când s-a terminat războiul:

- Măi, dar pe fratele meu nu l-ați văzut?

- Părinte, cred că a murit, că a fost mare măcel. Stăteau trupurile pe jos cum stau butucii, așa luptă a fost, și cred că a murit și el, săracul.

Preotul, ca frate al lui, a început să-i facă 40 de Liturghii. Fratele preotului nu era mort, dar era prizonier și-l țineau în lanțuri într-o temniță, și erau mai mulți legați acolo.

Preotul făcând Liturghia aici, când era pe la ora 10 din zi, toate lanțurile cădeau de pe fratele preotului, și rămânea dezlegat. Și ziceau ceilalți:

- Ce este cu tine? De ce cad lanțurile de pe tine? Faci farmece?

Acela a zis:

- Eu nu știu farmece.

- Ei, nu știi farmece!

Toate lanțurile se rupeau și cădeau jos în fiecare zi la ora zece, aceia îl legau cu alte lanțuri. A doua zi și acelea, praf jos. Puneau altele. Praf.

- Măi, mare fermecător!

- Eu sunt creștin. Cred în Hristos. Eu farmece nu știu, dar eu cred altceva. Fratele meu este preot în țara mea, în Franța, și eu cred că el face Liturghii acuma și scoate părticele pentru mine, crezând că am murit. Și, că dacă aș fi în iad, și acolo aș fi dezlegat, nu numai de la voi. Și eu asta cred că se întâmplă, că numai asta închipuie. Dar nici eu nu știu de ce.

- Și cât timp are să se întâmple așa cu tine?

- Știu că la noi se fac 40 de Liturghii. Și o să vedeți că până la 40 de zile cad lanțurile de pe mine.

- Dar atunci ce-o să se întâmple?

- Nici eu nu știu ce-o să se întâmple, dar știu că o să scap din mâinile voastre.

- Cum? Nu scapi tu din mâna noastră!

- Eu cred că Dumnezeu mă scotea și din iad, dacă aș fi fost în iad, pentru cele 40 de Liturghii, cu atât mai mult o să mă scoată din mâna voastră de aici.

- Ai să vezi că te punem noi sub pază atunci! Și au numărat aceia și n-au mai pus lanțuri pe el.

- Degeaba le punem, că la 40 de zile pică toate.

La 40 de zile erau atenți cu toții. Au pus santinele duble la porți și au pus lanțuri pe el și pază. „Păziți-l, măi, că auzi că acesta la 40 de zile pleacă de aici!”

Și cum erau ei în pază deodată au văzut că s-a desfăcut acoperișul temniței în două și o mână l-a luat de perii capului și nu l-au mai văzut. Și unde l-a dus? L-a pus pe prispa casei, la Marsilia, într-o clipă de vreme.

Și atunci aceia s-au întrebat:

- Ce s-a întâmplat, măi?

- A venit Hristos al lui, căci am văzut o mână. (Ei nu știau că era îngerul Domnului). L-a luat dintre noi. Toți am căzut tremurând. Nu putea nimeni să se țină pe picioare.

- Și pe unde?

- Prin acoperișul temniței, și temnița s-a închis apoi.

Acela a spus:

- Vedeți voi cât de mare-i credința creștină? Vezi ce putere are Hristos al lor? Iaca, măi cât l-ați păzit voi și l-a luat când a vrut!

Și preotul când l-a văzut i-a zis:

- Măi, frate, măi, ai venit? Mie mi s-a spus că ai murit. Chiar astăzi am terminat 40 de Liturghii pentru tine și am scos ultima părticică pentru sufletul tău.

Și atunci cel scăpat i-a zis:

- Bine ai făcut, frate, că dacă eram în iad, mă scoteai și de acolo. Dacă am fost pe pământ m-ai scos din temniță. Să-ți dea Dumnezeu ție plată, dar uite cum a fost cu mine. Și i-a spus istoria cu lanțurile și s-a scris și asta. Aceasta despre puterea celor 40 de Liturghii.

*

S-a mai întâmplat încă și o altă minune în legătură cu cele 40 de Liturghii. Un stareț bătrân, ieromonah, avea un ucenic. Dar ucenicul acela nu prea asculta de el. Și de multe ori îi spunea bătrânul: „Ascultă, fiule, ai să te muncești veșnic”. Și s-a întâmplat că a murit ucenicul cel neascultător și l-a văzut bătrânul în iad. Și i-a spus: „Părinte, te rog, fă pentru mine 40 de Liturghii, fiindcă am fost neascultător și rău și te-am amărât”. Și după ce a făcut bătrânul 40 de Liturghii, a venit ucenicul cu un veșmânt îmbrăcat ca soarele și i-a zis: „Cu sfintele tale rugăciuni, prin mijlocirea pe care ai făcut-o pentru mine, m-am ușurat și m-am mântuit”.  

*

Pomenirea morților o făceau creștinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov: întâia Liturghie care se întocmise încă din vremea celui dintâi episcop al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujbă specială pentru morți. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morți, s-a văzut cât de mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru răposați. S-au descoperit multe taine. Acum să vă mai spun o istorioară despre puterea celor 40 de panahizi.

Pe timpul împăratului Nichifor Focas, pe la anul 963, când s-a făcut Marea Lavră a Sfântului Anastasie în Muntele Athos, acest împărat creștin a avut război cu perșii. Totdeauna imperiul Bizantin cu perșii au avut război, pentru că sunt în graniță. Și a fost mare luptă. Două împărății puternice. Și atunci perșii, deși nu i-au biruit pe greci, au luat mulțime de prizonieri și au făcut cele mai grele munci cu ei. Ca să-i piardă, i-au pus să facă un tunel. Pe atunci nu erau trenuri, dar în tuneluri făceau depozite. Au pus să sape într-un munte să facă tunel, ca să țină ei acolo multe. La tunel au pus mai mulți prizonieri, că dacă va cădea tunelul peste ei, acolo să le fie mormântul. Că atunci nu era meșteșug să lege bine tunelul, așa cum se leagă acum.

Bieții greci credincioși lucrau săracii, că aveau santinele lângă dânșii. Și când au ajuns la o distanță oarecare sub tunel, lucrând, într-o bună zi, vrrrum! A căzut tunelul peste ei. Au murit toți. Dar prin iconomia lui Dumnezeu, tocmai în fundul tunelului, două pietre mari au căzut vârf la vârf și dedesubt a rămas un loc liber. Și acolo în coliba aceea puteau să trăiască mai mulți, că era larg, dar numai un om a rămas. El când a văzut că pietrele se reazemă, a intrat dedesubt și nu l-a omorât. Dar ce folos? A rămas în întuneric beznă, că era în pântecele muntelui, întuneric și rece. Și se gândea el: „Au să ne mai scoată pe noi păgânii ăștia?” Că dacă ar fi fost vorba de cineva de-ai lor, s-ar fi silit să-i scoată, dar așa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lăsat morți acolo pe toți. Și se gândea el: „Ei, am rămas cu mila lui Dumnezeu, dar tot voi muri aici de foame, de frig și de urât”. Și a început să se roage strașnic.

Când s-a terminat războiul, venind curând după înfrângere la satul lor unul din tovarășii lui de arme, femeia l-a întrebat:

- Pe bărbatul meu nu l-ai văzut?

El zise:

- Bărbatul tău a fost prins de perși împreună cu alții și am auzit că i-au pus să sape un tunel și a căzut tunelul peste ei și au murit toți. Atunci a murit și al dumitale.

Femeia credincioasă știa rânduiala care se făcea cu parastasele (știți în Postul Mare, că duce colive la biserică). Ce s-a gândit ea? „Să-i port eu parastasele, dacă a murit, și pe urmă îi voi face eu și praznic la 40 de zile!” Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia să descopere puterea celor 40 de parastase (panahizi).

Atunci în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate așa cum se slujește la noi în mănăstire, adică zilnic. Dar în vremea aceea, veneau toți creștinii la biserică, cum se spune în Faptele Apostolilor, că „erau pururea zăbovind în biserică și întru frângerea pâinii”.

Și ce a făcut biata femeie? De când a auzit că a murit, a început să ducă la biserică o prescură, un sfert de vin și câteva lumânărele, să-i poarte parastasele. Așa era tradiția. Preotul scotea la Liturghie și o părticică pentru robul lui Dumnezeu care murise, după cum i-a spus femeia.

El săracul, până a ajuns vestea la femeie, până nu știu ce, el a postit acolo vreo săptămână, mai mult; era gata-gata să moară de foame. Era ultima suflare acolo în întunericul acela, dar se ruga: „Doamne, vreau să mă rog Ţie, dacă Tu ai rânduit ca eu să trăiesc sub aceste pietre, Tu poți să mă scoți și de aici, sau dacă nu, mor, și să mor rugându-mă, că n-am altă nădejde”. Se ruga săracul cu toată inima, că era singur în acel întuneric și beznă de munte și știa că va muri.

Rugându-se el, deodată numai vede că a intrat un tânăr, dar nu știa pe unde, și avea în mână o sticluță de vin, niște lumânări aprinse și o prescură.

El era aproape leșinat. Stătea cu pântecele la pământ, că nu mai putea să se scoale. Era mort de foame.

- Scoală, frate, și ia și mănâncă prescura asta și bea vinul ăsta, că numai bine ai și lumină! Că i-a adus toate lumânările aprinse.

Și el s-a speriat când a văzut pe tânărul acela.

- Doamne, Tu ești Mântuitorul Hristos?

- Nu. Eu sunt îngerul, păzitorul vieții tale, și acestea ți le-a trimis soția ta astăzi la biserică și Dumnezeu mi-a poruncit, fiindcă ești în viată, să ți le aduc, că dacă erai mort, pentru acestea aveai să primești lumina cea veșnică; dar fiindcă ești în viață Dumnezeu m-a trimis, fiindcă ai trup aici, să te întărești cu hrana aceasta.

El însă nu îndrăznea să se atingă de ea. Și acela a spus:

- Uite, te rog, ia și te întărește, că dacă nu, mori. El a prins curaj și a început să mănânce prescura, după aceea a băut câte oleacă de vin, iar mânca oleacă de prescură, și așa, încet-încet, a mâncat prescura, a băut vinul și numai bine a avut și lumânări. Și atunci a spus îngerul:

- Eu îți voi aduce în fiecare zi, dacă soția ta va duce la biserică această jertfă. Iar dacă nu, nu.

Și se gândea el în mintea lui: „Femeia îmi face parastasele. Dar ce are să se întâmple mai târziu? Știu că până la 40 de zile are să-mi aducă acestea aici îngerul Domnului. Dar după 40 de zile ce are să se întâmple cu mine?”

Și nu l-a mai văzut. Și acuma el aștepta. A doua zi pe la vremea aceea, vine iarăși îngerul, și-i aduce iarăși așa. I-a adus 20 de zile.

La 20 de zile, soția lui, grăbită săraca acasă, că avea și copii, s-a dus să ducă vaca la cireadă. Și ducând vaca dimineața, cireada plecase din sat, și ea s-a dus tocmai pe câmp unde era. A pus deoparte tot ce să ducă, dar întârziind și-a zis: „Las' că oi duce mâine, că azi nu mai am timp”. Și în ziua aceea, nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul și lumânările.

Și el a început a plânge, zicând: „Vai de mine, mi se pare că soția mea numai 20 de panahizi mi-a făcut. Azi n-a mai venit îngerul Domnului să-mi aducă prescura, vinul și lumânările. De acum voi muri iar de foame!” Dar ea, biata femeie, dacă n-a adus în ziua aceea coliva, a dus a doua zi două, ca să fie colivele 40. Și a doua zi a venit îngerul Domnului și i-a adus mai multe lumânări, două sticle cu vin și două prescuri. Și i-a zis:

- Soția ta, a fost ieri cu vaca la cireadă, și n-a avut timp să aducă panahida, dar azi a dus la biserică două și eu ți le-am adus pe amândouă. Și s-a bucurat el tare, când a văzut că femeia are de gând să-i facă 40 de panahizi. Și a făcut rugăciunea și a mâncat. Și nu l-a mai văzut pe înger, că s-a dus.

Și se gândea el: „Doamne, Dumnezeule, dacă atâta milă și îndurare ai făcut cu mine aicea sub pământ, încât sub muntele acesta îmi porți de grijă, cu ce să-ți răsplătesc eu? Ce pot eu, om păcătos, să fac pentru tine, spre a-Ți mulțumi?” Și acum se gândea el: „Hai că soția săraca până la 40 de zile o să-mi aducă așa, dar la 40 de zile ce are să fie cu mine? Am să mor!” Așa se gândea el, că nu știa ce are să se întâmple la 40 de zile.

Și se plângea din adâncul inimii și mulțumea lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negrăită, că-i poartă de grijă, să nu moară așa de repede, ci să mai trăiască. Și zice: „Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grijă și ai dat în gând soției mele să-mi poarte 40 de panahizi, ajută-mi cu mila Ta și mă scoate de aici, că Tu le poți pe toate. Iar dacă voi muri la 40 de zile, să-mi fie iertate păcatele mele”.

Deci femeia a continuat așa, și în fiecare zi îngerul i-a adus jertfa pe care o ducea soția lui la biserică. Iar în ziua a 40-a, stând el la rugăciune, a venit îngerul Domnului ca fulgerul, a spintecat muntele în două, l-a luat de părul capului și l-a pus acasă pe prispă, tocmai în Grecia, în satul de unde era el.

Și când s-a trezit, a văzut și a cunoscut satul, dar n-a știut cât de repede a fost dus. Când a venit el, soția era dusă la biserică. Și când a venit ea acasă, vede un militar pe prispă. „Vai de mine, cine este acela?” De la poartă i-au slăbit picioarele de emoție, de frică. „Vai de mine, acesta-i bărbatul meu. Eu azi am isprăvit cu cele 40 de panahizi și tocmai acum a venit și el”.

Și când a văzut-o și el, a început a plânge. Ea zicea:

- Vai de mine, omule, de unde vii tu? Eu am auzit că ești mort și ți-am făcut 40 de panahizi.

Iar el a zis:

- Cu adevărat, mare milă ți-ai făcut cu mine! Vino în casă.

Și s-au adunat toți vecinii și ziceau:

- A venit vecinul de care se zicea că e mort.

Și-l întrebau:

- Cum ai venit? Cum ai scăpat de la pieire, că se auzea că ai fost robit și că a căzut muntele pe voi?

 - Toate sunt adevărate, a zis el. Când ne-a prins, îndată ne-a pus să săpăm un tunel și tunelul a căzut peste noi și ne-a acoperit acolo și au murit toți. Și le-a spus ce s-a întâmplat cu el, cum au căzut două pietre, la adăpostul cărora a putut sta, cum în fiecare zi îngerul Domnului i-a adus o prescură, o sticluță de vin și câteva lumânări. Și a întrebat-o pe soție:

- Așa-i că la 20 de zile ai uitat să duci prescura la biserică? Ea zise:

- N-am uitat, ci n-am avut timp.

- Dar a doua zi ai dus două.

- Da, două.

- Două am primit și eu acolo și toate lumânările.

Și s-au minunat toți foarte.

- Cum, cine le aducea sub munte?

- Un tânăr îmbrăcat în alb, foarte frumos. Venea, intra prin munte cum ai intra prin nor, nu-l împiedica nimic.

Așa sunt îngerii. Dacă Dumnezeu îl trimite în iad, el nu este împiedicat de nimic. Tot așa în rai.

Când s-a auzit de minunea celor 40 de panahizi, l-a chemat preotul pe acel ostaș la episcopul locului, să spună din nou tot ce s-a întâmplat. Și i-a povestit acela toate de la capăt, și i-a scris istoria aceasta ca să știe toți puterea parastaselor care se fac pentru morți, fiind răsplătite de Dumnezeu pentru rugăciunea Bisericii în veacul viitor. Că dacă omul acela ar fi fost în iad, îngerul nu-i aducea pâine și vin, că acolo nu poate omul să mănânce, ci îi aducea puterea rugăciunii care era făcută pentru sufletul lui. Dar fiindcă el era încă în trup, i-a arătat că tot ce-i aducea femeia la biserică, a folosit trupului și sufletului lui.

Iată cum s-a descoperit puterea celor 40 de panahizi și lumea a început și mai cu dinadinsul să facă parastase pentru morți.

* 

La Liturghie, pune și unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni și a murit săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuți dincolo, în veșnicie.

Pomenește, Doamne, pe toți cei adormiți din neamurile noastre.

Amin.

Tipografia Episcopală Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul

Str. Carol I, nr. 47, telefon: 0250/734400

Editura Buna-Vestire, Rm. Vâlcea, Str. Daniil Ionescu, nr. 3., telefon 0250/746550, 0744/549067

Share:

Citește mai mult ...