Învățături despre Sfânta Taină a Spovedaniei

 Când trebuie să ne spovedim?  

O viață autentic creștină nu se poate concepe fără Spovedanie. Așa cum pentru neputințele și bolile trupului adesea luăm medicamente, tot așa și pentru bolile sufletului, adică păcatele, trebuie să administrăm tratamentul harului. Cu cât ne mărturisim mai des, cu atât suntem mai aproape de Hristos, de adevărata viață creștină. Porunca a 4-a bisericească care zice „Să ne spovedim și să ne împărtășim în cele 4 posturi de peste an sau cel puțin o data pe an, în postul Sfintelor Paști” nu interzice Spovedania în celelalte perioade ale anului. Oare hirotesia întru duhovnic este activă doar în timpul posturilor? „Dacă mărturisim păcatele noastre Dumnezeu este credincios și drept să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1;9), ni se spune în Sfânta Scriptură. Chiar dacă nu săvârșim mereu păcate mari, totuși păcatele mici sunt nelipsite și ele se adună. Orice eliberare de aceste rele este binevenită oricând și fiecare dintre noi am simțit o eliberare și o ușurare imensă pe care ne-o aduce fiecare Spovedanie. Oare dacă simțim că ne-am îmbolnăvit, lăsăm acea boală până ajunge în faza acută, sau o tratam cât se poate de grabnic?

Deci, după datoria creștinească, spovedania trebuie făcută în cele 4 posturi de peste an. Aceasta se face cu 1-2 zile mai înainte de Sf. Împărtășanie, dacă creștinul nu este oprit de preot a se împărtăși. Creștinul se poate spovedi și în alte perioade ale anului, dacă simte nevoia, sau a căzut în păcate grele; și atunci să meargă la spovedanie cu hotărârea temeinică de a nu mai repeta păcatele. Trebuie evitată spovedania rară, doar la Paști de exemplu, întâi de toate din pricina uitării păcatelor. Evitați de asemenea, Spovedania în prima și ultima săptămână din post, dar mai ales Spovedania în Săptămâna Mare, din pricină că atât preotul, cât și creștinii sunt foarte ocupați atunci.

Creștinul care dorește să se spovedească trebuie întâi să-și aleagă ziua când preotul rânduiește în programul de la biserică data și ora pentru Spovedanie. Să facă rugăciuni cu căință, cu lacrimi, cu metanii, cu părere de rău pentru păcatele pe care le-a făcut. Să-și facă apoi un examen de conștiință, amintindu-și păcatele făcute de la ultima Spovedanie și dacă nu cumva a rămas vreun păcat care să nu fi fost spus la aceasta. Este recomandat ca aceste păcate să se noteze pe hârtie și cu această hârtie să venim la Spovedanie. Astfel Spovedania va fi completa și va decurge mai repede, nemaifiind necesar ca preotul să ne întrebe toate păcatele. De asemenea este bine să scriem păcatele pe hârtie pentru că, oricât ar vrea, nici un preot nu va reuși vreodată să ne întrebe tot. Examenul de conștiință înainte de Spovedanie este strict necesar. Ca rugăciuni să nu lipsească Psalmul 50.

Dacă la spovedit primești canon cu metanii, cum se procedează în zilele de sâmbătă și duminică și în zilele oprite de metanii?

Canonul de metanii nu se face sâmbăta și duminica, nici în perioadele praznicelor împărătești, se întrerupe și se continuă după aceea.

De la ce vârstă se spovedesc copii?

De la vârsta de 7 ani. Așa este rânduit în Sfintele Canoane.

Este primită spovedania pe patul de moarte sau boală?

Cât este de primită, numai Dumnezeu știe exact. Aceasta însă trebuie să se facă, pentru că nu se știe credința și căința omului. Și, în ce ne va găsi moartea, în aceea vom fi judecați, a spus Mântuitorul.

Ce este dezlegarea de la Spovedanie?

Este rugăciunea pe care preotul duhovnic o rostește la sfârșitul mărturisirii păcatelor: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni să te ierte pe tine fiule duhovnicesc... și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin”. Această dezlegare nu este obligatorie după Spovedanie. Dacă duhovnicul găsește motive să nu acorde această dezlegare, poate să nu o facă. Exemplu de motive: păcate foarte mari, constatarea unei insuficiente pocăințe la o persoană care s-a mai mărturisit mai înainte etc. Observăm că dezlegarea aceasta nu conține nimic referitor la Sfânta Împărtășanie. Nu înseamnă că toți cărora li s-a citit aceasta dezlegare se pot împărtăși. Duhovnicul va face totdeauna o mențiune suplimentară referitoare la aceasta și dacă el o va omite din felurite motive, este necesar ca noi să-l întrebăm.

Biserica Ortodoxă permite mărturisirea publică (colectivă)?

Nu. Ea este opusă atât tradiției și rânduielii tipiconale ortodoxe, cât și scopului Tainei Spovedaniei. Ea este o mărturisire sumară și constă în citirea de către duhovnic a „Rugăciunii de iertare a tuturor păcatelor de voie și fără de voie și a tot jurământul și blestemul”, care conține o înșiruire a tot felul de păcate care pot fi săvârșite și pentru iertarea cărora se roagă preotul. După ce preotul enumeră aceste păcate, credincioșii spun cu toții: „că acestea și mai mari decât acestea am făcut”, iar duhovnicul rostește peste toți odată rugăciunea de dezlegare.

Personal am văzut și o altă metodă: rugăciunile dinaintea dialogului dintre duhovnic și creștin, așa-numitele Molitfe de la Spovedanie se citesc în mod firesc pentru toți creștinii, dar apoi dialogul duhovnic-creștin nu mai are loc individual, ci preotul îi întreabă pe toți deodată dacă au făcut un păcat, iar credincioșii răspund fiecare în parte cu „da” sau „nu”, adăugând eventual și păcatul spus anterior de preot. După aceea primesc în comun dezlegarea.

Este lesne de înțeles de ce o asemenea formă de spovedanie nu poate fi acceptată de Biserică. În primul rând pentru că Spovedania presupune un dialog direct între penitent și duhovnic, dialog în care penitentul să-și descarce sufletul (ajutat și de întrebările duhovnicului) și din care duhovnicul să-și dea seama de circumstanțele atenuante sau agravante ale păcatelor, în scopul prescrierii unui canon cât mai potrivit. Simpla enumerare a păcatelor și recunoașterea lor exterioară, fără părere de rău, nu pot fi numite Spovedanie și nici iertarea nu se poate obține, lipsind una din condițiile iertării: părerea de rău pentru păcatele săvârșite. Și lucrul cel mai grav care se întâmplă la mărturisirea publică este că mulți se împărtășesc cu nevrednicie, duhovnicul neputând să aprecieze dacă sunt cazuri care trebuie oprite de la Împărtășanie. Spovedania colectivă nu aduce nici o marcare psihologică în sufletul creștinului, așa cum se face în urma unei Spovedanii individuale desfășurată în tihnă, stare psihologică care formează sau adâncește părerea de rău pentru păcate și hotărârea de a nu le mai repeta, două din condițiile iertării păcatelor.

Ce este „Spovedania după Pravilă”?

Pentru a lămuri mai ușor această noțiune, trebuie să explicăm mai întâi ce înseamnă acest termen de „Pravilă”. Pravila înseamnă colecție de legi civile și bisericești după care se conduce Biserica, constând majoritatea în canoane (exemplu „Pravila bisericească” scrisă de arhimandrit Nicodim Sachelarie). Desigur că între aceste canoane există și unele referitoare la Spovedanie, dar nu la modul ei de săvârșire, ci mai ales la modul în care preotul trebuie să aplice canonul sau epitimia dată penitentului după Spovedanie. Așa este de exemplu canonul 102 al sinodului VI Trulan care spune că duhovnicul trebuie să cerceteze felul păcatului și dorința de întoarcere a celui care a păcătuit și astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva să greșească în privința izbăvirii celui suferind. „Căci nu este simplă boala păcatului, ci felurită și în multe chipuri, și născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii”. Iar Sfântul Vasile cel Mare învață pe duhovnici așa: „...să se cerce rodurile pocăinței, căci nu după timpul de penitență le judecăm, ci ținem seama de felul pocăinței” (canonul 4). Tot astfel mai sunt: canonul 12 al sinodului I ecumenic, canoanele 2, 3, 74, 75, 5 ale Sfântului Vasile cel Mare (el are cele mai multe canoane privitoare la epitimie), 4, 5, 7, - ale Sfântului Grigore de Nyssa și canoanele întregitoare (care completează pe celelalte) ale Sfântului Ioan Postitorul, ale cărui canoane sunt în majoritate referitoare la epitimie.

Deci nu există o carte anume care să conțină o rânduială a Spovedaniei și care să se numească „Pravilă”, ci rânduiala Spovedaniei se găsește în „Molitfelnic” și „Agheasmatar”, două cărți de cult, singurele care conțin rânduiala acestei slujbe.
Așadar, adevărata Spovedanie trebuie să se facă cu părere de rău pentru păcate, o căință sinceră, să fie completă și cu hotărârea de a nu mai repeta păcatele. Acestea sunt condiții ale iertării și nu Spovedania la unii duhovnici în jurul cărora există o aureolă că ar avea mai mult har decât alții pentru că „spovedesc după Pravilă”. Nu există „preot fără har” sau „preot cu mai puțin har”, pentru că toți sunt hirotoniți după aceeași rânduială. Harul pe care unii slujitori ai altarului îl au în plus nu este altceva decât experiență pastorală și tactica de a se adapta pentru fiecare credincios în parte în tot ce ține de Spovedanie și nu în ultimul rând acest surplus de har este rezultatul curăției vieții unora dintre preoți.

Avem voie să ne schimbăm duhovnicul?

Da. Prin schimbarea duhovnicului nu facem nici un păcat. De ce însă se spune că nu e bine să ne schimbăm duhovnicul? Doar pentru aspectul practic al acestei probleme. Unui doctor la care mergem, oare nu-i prezentam atât bolile pe care le-am avut până în acel moment, cât și pe cele din momentul respectiv? Tot așa și unui duhovnic nou trebuie să-i prezentăm întreaga noastră situație referitoare la păcate, repetându-i chiar pe unele spovedite deja și făcându-i cunoscute și acestui duhovnic nou toate intimitățile și problemele noastre sufletești. Doar așa se poate crea o legătură sufletească cu el, doar așa îl putem simți părinte iertător și doar așa el ne poate înconjura cu dragoste. Și, cu cât el cunoaște mai amănunțit problemele noastre, cu atât ne poate oferi o cale mai sigură pentru izbăvirea de păcate. De aceea schimbarea duhovnicului nu se recomandă. Când totuși se impune această schimbare? Când duhovnicul trece la cele veșnice, când el se transferă la altă parohie sau când noi ne mutam în sectorul altei parohii (deși în aceste două cazuri, uneori, se mai poate păstra legătura) și când nu suntem mulțumiți de felul în care ne spovedește și nu ne folosește sfatul lui, dorind să avem un duhovnic cu mai multă experiență. Duhovnicul se mai poate schimba și dacă este cumva caterisit pentru unele păcate mari și dacă este îndrăzneț, obraznic, neserios. Deci, dacă anumite împrejurări sau motive personale ne determină să schimbam duhovnicul, o putem face fără nici o teamă că am săvârși un păcat.

Care este rolul și semnificația canonului (epitimiei)?

Canonul sau epitimia nu înseamnă o pedeapsă pentru păcatul comis, ci este un mijloc de îndreptare, o cale de a ieși din obișnuința păcatului, scoțându-l afară din inimile noastre prin înlocuirea cu virtutea și fapta bună. Canonul poate fi încă un motiv de a face mai multe fapte bune și un prilej de a ne opri de la păcat (exemplu canonisirea cu metanii și rugăciuni atunci când ne vine gândul de păcat).

Ceea ce trebuie menționat în final referitor la canon și la duhovnic este faptul că, dacă am primit un canon de la un duhovnic, tot el este cel care trebuie să constate îndeplinirea lui. La fel și dacă am fost legați de un duhovnic, tot el și nu altul trebuie să ne dezlege, chiar dacă, să zicem, între timp am schimbat duhovnicul și ne-am spovedit deja la altul.

Este obligat duhovnicul să dea canon după Spovedanie?

Nu. Această problemă ține de arta duhovniciei și fiecare duhovnic procedează în felul său referitor la canon. Se spune că cel mai mare canon este să nu se mai repete păcatul, și este chiar una din condițiile iertării păcatelor spovedite. Deci iată că avem un canon care nu mai trebuie menționat de fiecare dată. Doar dacă duhovnicul consideră necesar și potrivit poate adăuga și alt canon: rugăciune, post, milostenie etc. Valoarea Spovedaniei nu stă neapărat în aceste feluri de canon, ci în îndeplinirea condițiilor iertării păcatelor: mărturisirea completă și cu părere de rău a tuturor păcatelor, însoțită de hotărârea de a nu le mai repeta. 

Are vreo legătură iertarea păcatelor spovedite cu plata unei sume de bani către duhovnic?

Nicidecum. Nu este aceasta o condiție a iertării păcatelor, ci este un obicei asemănător celui care exista în Biserica Catolică, cel al indulgențelor. Această practică trebuie eliminată acolo unde există nu numai de preoți, ci chiar de credincioși prin refuzul plății Spovedaniei. Credincioșii care doresc să lase bani pentru folosul bisericii îi pot lăsa în cutia milei sau în alt loc special amenajat.

În Vinerea mare nu e bine să ne spovedim deoarece atunci s-a spovedit Iuda.

Greșit! Iuda nu s-a spovedit niciodată, cu toate că la templu el şi-a recunoscut vina. La spovedanie se mărturisesc păcatele şi faptele ascunse. Iar dacă vrei să te împărtăşeşti în noaptea Sf. Paşti, trebuie să fii spovedit cât mai de curând, pentru a nu face alte păcate între Spovedanie şi Împărtăşanie. Evitați însă Spovedania în prima și ultima săptămână din post, dar mai ales Spovedania în Săptămâna Mare, din pricină că atât preotul, cât și creștinii sunt foarte ocupați atunci.

Am auzit că Spovedania foloseşte şi copiilor noştri. Este adevărat?

Pe lângă folosul personal pe care îl are sufletul celui care se spovedeşte, și urmaşii lui au într-adevăr mare folos. Spovedania împiedică transmiterea păcatelor la urmaşi. După cum medicina recunoaşte transmiterea caracterelor (genelor) de la părinţi la copii, tot astfel religia recunoaşte transmiterea efectelor păcatelor de la părinţi la copii (Ieşire 20;5). Deci Spovedania contribuie la vindecarea arborelui genealogic, fiind unul din cele mai importante remedii în această direcţie, alături de pomenirea la Sfânta Liturghie. Fiecare membru al unei familii care nu se mărturiseşte este o ramură uscată din arborele genealogic al neamului său, trezindu-se după ani şi ani, după generaţii peste generaţii că „li s-a cam pierdut neamul”.

DESPRE CELE PATRU FEMEI CARE AU FOST OSÂNDITE ÎN IAD FIINDCĂ AU LĂSAT CÂTE UN PĂCAT NEMĂRTURISIT

O femeie oarecare a făcut un păcat de moarte şi nu a îndrăznit niciodată să-l mărturisească de ruşinea şi urâciunea faptei. Însă a făcut alte fapte bune: da milostenie, postea, priveghea, se ruga şi se mărturisea de toate celelalte păcate şi se împărtăşea cu sfintele Taine, socotind că va afla milă la Dumnezeu, ca să-i ierte fărădelegea ascunsă, pentru celelalte fapte bune. În sfârşit a căzut în grea boală şi şi-a mărturisit toate păcatele; iar pe cel mare nu a îndrăznit, nenorocita, nici măcar la moarte să-l mărturisească, ci plângând s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi apoi s-a sfârşit. După multe zile rugându-se una din fiicele sale în odaia ei, a simţit atâta rea putoare, încât nu mai putea să stea de multa împuţiciune pe care o simţea. Căutând într-o parte şi în alta a casei, ca să înţeleagă de unde vine atâta putoare, a văzut deasupra patului o umbră atât de urâtă şi înfricoşată, încât nu a mai putut sta în picioare, ci căzând jos, chema pe Stăpânul Hristos şi pe Maica Lui, într-ajutor. Atunci a venit glas de la umbră, zicând: Nu te teme fiică, eu sunt nenorocita ta mamă. Din acest cuvânt, tânăra a luat îndrăzneală şi sculându-se i-a zis, ei: Cum este cu putinţă, o mama mea, să fii atâta de urâtă şi cu rea putoare, tu care ai fost atâta de îmbunătăţită? Iar ea a răspuns: Adu-ţi aminte că ţi-am spus odată, că am făcut un păcat de moarte şi niciodată nu l-am spus la vreun duhovnic, pentru ruşinea faptei. Deci, pentru acest păcat am fost osândită în munca cea veşnică, ca să mă chinuiesc nesfârşit, și nu mi-au folosit celelalte bunătăţi pe care le-am făcut. Când am avut vreme, nu m-am îndreptat cu puţină osteneală, nepriceputa, dar acuma orice vei face nu mă foloseşte. Că îndată ce m-am despărţit de trup, m-au răpit viclenii draci şi înfăţişându-mă la judecata lui Hristos. Acesta m-a privit cu căutătură înfricoşată şi întorcând faţa Să de la mine, a zis cu glas tunător şi înfricoşat: „Du-te de la mine, blestemato, în gheena cea nesfârşită”, şi îndată m-am aflat în fundul iadului. Aşa dar numai este pentru mine milă. Numai ca să luaţi voi cei vii pildă, a slobozit Judecătorul Cel drept să mă arăt ţie astăzi, ca să propovăduieşti la toţi, munca mea, şi să vă păziţi să nu pătimiţi ca şi mine. Spune fratelui tău să-şi îndrepteze petrecerea să, şi Iasă şi tu împodobirile trupului. Niciodată să nu te împodobeşti sau să-ţi înfrumuseţezi faţa că multe şi nenumărate femei numai pentru această pricină s-au osândit. Iar dacă nu mă vei asculta, curând vei veni ca să mă însoţeşti în acel loc întunecat şi plin de întristare. Acestea ţi le-am spus, ca să nu crească chinurile mele când vă voi vedea şi pe voi chinuindu-vă împreună cu mine în gheena. Acestea auzindu-le tânăra a întrebat-o şi alte multe despre iad, iar ea i-a răspuns: Numai atâta am putut să-ţi spui, şi nu întreba mai multe. Acestea zicând, s-a stins ca vântul şi a ră­mas atâta putoare, că numai putea cineva să intre în acea cameră. Fata a făcut, în alt loc patul său, şi a zăcut bolnavă multe zile, de frica şi groaza acestei vedenii. Chemând pe duhovnicul ei cu numele Serafim din Bolonia, i-a spus cu de-amănuntul cea mai sus zisă vedenie, pe care a povestit-o, în tot oraşul acesta şi a scris-o pe o carte a să, ca să o citească urmaşii şi să se păzească cu osârdie, ca să nu se primejduiască. 

ALTA  ASEMENEA

Într-o cetate, era o femeie bogată şi de foarte bun neam. Ea a făcut un păcat foarte urâcios şi nu l-a spus la duhovnic, pentru ruşinea faptei, ca să nu-l afle şi altcineva. Într-una din zile s-a întâmplat un ieromonah strein cu ucenicul său, care mergeau să se închine la Sf. Mormânt, şi muierea văzându-i în biserică, la un praznic, slujind Sfânta Liturghie, a pus în mintea ei să se mărturisească la el, fiindcă era strein şi nu o cunoştea. Deci, s-au dus Ia o parte în biserică şi i-a spus lui, păcatele sale. Dar când a vrut să spună şi acea mare fără­delege, i-a venit atâta ruşine, din lucrarea drăcească, încât a roşit şi nu putea ca să-l spună. Iar ucenicul duhovnicului, om simplu şi îmbunătăţit, stând deoparte vedea cum iese din gura muierii un şarpe la fiecare păcat mărturisit, iar la urmă, a văzut un şarpe mare care de trei ori a scos capul ca să iasă din gura ei, dar se trăgea iarăşi înapoi şi n-a ieşit.

Atunci a văzut şi şerpii de mai înainte, că întorcându-se au intrat înapoi în gura ei, fiindcă nu a spus şi celălalt păcat. şi după ce a iertat-o duhovnicul, s-au dus în calea lor. Iar ucenicul i-a spus vedenia de mai sus. Atunci el a înţeles pricina şi s-a întors înapoi ca să arate muierii vedenia, şi să o indemne să spună şi celălalt păcat. Ducându-se la casa ei, a găsit-o moartă, şi plângând a făcut rugăciune să le descopere Domnul ce s-a făcut sufletului ei. Şi iată că o văd pe dânsa şezând pe un înfricoşat balaur, şi alţi doi şerpi o necăjeau şi o chinuiau cumplit. Atunci ea a zis către dânşii: Eu sunt acea ticăloasă muiere care m-am mărturisit astăzi, şi fiindcă nu am spus un păcat pe care l-am făcut, m-a dat Judecătorul să mă omoare acest balaur, şi să mă arză în focul cel veşnic, fiindcă m-a aşteptat atâta vreme să-l mărturisesc; iar eu, nepriceputa, de ruşine l-am ascuns. şi acum nu am nici o nădejde de mântuire, nenorocita. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. 

ALTA  ASEMENEA

Era un împărat în Italia, care avea o fiică evlavioasă şi îmbunătăţită, care da multă milostenie şi se îngrijea minunat de săraci. A rugat pe tatăl ei să o lase să se facă călugăriţă, însă el din multă dragoste pe care o avea că­tre dânsa, nu se îndura să se despartă de ea, şi a pus pe Arhiepiscopul Romei să o sfătuiască, fiindcă mai multă plată va avea dacă rămânând în casa el va face fapte bune, decât să fie călugăriţă şi să se folosească numai pe ea. Deci, a rămas tânăra, fără voia ei, ca să nu iasă de sub părinteasca ascultare şi petrecea ca şi mai înainte în fapte bune. Iar şarpele cel viclean nu răbda să vadă asemenea fapte bune la o tânără ca aceea, încât i-a dat război trupesc şi ea a iubit un tânăr frumos care slujea împăratului. Atâta a luptat-o cu această patimă, încât s-a biruit şi a căzut cu acel tânăr în păcat. În puţină vreme a cunoscut că este îngreunată, şi atâta întristare i-a venit, încât voia să se omoare de ruşine, să nu se audă această faptă între oameni. Atunci, ea a încredinţat această pricină unei muieri bătrâne care-i slujea, şi aceasta i-a dat o buruiană care a ucis pruncul. Aşa dar nu s-a aflat nimic de fapta aceasta, însă ea se mâhnea mult şi se întrista pentru aceste două păcate. Împăratul văzând-o întristată atâta, a socotit că se chinuia din pricină că nu a lăsat-o să se călugărească, şi a întrebat-o dacă voieşte să se călugărească. Iar ea auzind aceasta, s-a bucurat. Deci, a dus-o la o mănăstire în care s-a tuns şi păzea toate orânduielile vieţii monahiceşti atât de mult, încât n-a fost văzută de fel râzând, sau spunând cuvinte deşarte. Când veneau femei din palat, rude, sau alte cocoane de neam mare, sau împăratul ca să o cerceteze, le vorbea foarte puţine şi scurte cuvinte, şi închinându-se lor intra în chilia ei plângând păcatele sale, pe care nu le-a spus niciodată duhovnicului, adică: păcatul curviei şi uciderii, şi plângea în taină cerând iertare. În sfârşit a murit, după ce şi-a mărturisit celelalte păcate şi s-a împărtăşit cu preacuratele Taine. Iar după 30 de zile s-a arătat în vedenie egumenei, căreia i-a zis: M-am osândit în iad. Iar egumena a răspuns: Cum este cu putinţă, tu care erai atâta de îmbunătăţită, şi aveai la cele dumnezeieşti evlavie multă şi râvnă nemăsurată? Iar ea a răspuns: Două mari păcate am făcut pe care nu Ie-am mărturisit duhovnicului, socotind că ajungea să le plâng înaintea lui Hristos Care acum m-a osândit să mă chinuiesc veşnic pentru această pricină. Iar celelalte fapte bune nu mi-au folosit deloc. Păziţi-vă să nu ascundeţi vreun păcat, că mai bine este să te ruşinezi aici puţin, măcar de-ai fi şi de bun neam şi slăvită, decât să ai ruşine veşnică şi moarte nesfârşită. Că aici spui păcatul numai unui om, care nu-l mărturiseşte măcar de i-ar tăia şi capul. Dar acolo, ţi se vesteşte ruşine nespusă, fiindcă îl află toţi oamenii.
 

ALTA  ASEMENEA

La o mănăstire de femei, era o monahie nepoată egumenei, care a iubit un tânăr ce venea adesea în acea mănăstire, ca să vadă pe sora să. Iar pomenita monahie atâta l-a dorit, încât căuta chip şi vreme îndemânatică să se unească ca să săvârşească cu fapta păcatul, cu dânsul, căci cu mintea şi cu gândul de multe ori curvise. Deci, într-această patimă rea a murit, ticăloasa, fără să-şi săvârşească pofta ei, căci nu i-a ajutat locul. Iar la moarte, a mărturisit celelalte păcate ale ei, şi primind Sfânta Împărtăşanie s-a sfârşit fără să spună duhovnicului pofta ei pe care o avea să păcătuiască, dacă ar fi găsit vreme îndemânatică. Egumena care o iubea mult pentru că-i era rudă, după ce i-a făcut pomenirile, se ruga Domnului să descopere în ce loc se află. Aşadar, rugându-se cu post şi cu lacrimi, după multe zile a văzut-o în vedenia să, că era întunecată şi urâtă, zicând egumenei: Cunoaşte maica mea, că sunt osândită în iad. Iar ea s-a minunat, zicând: Cum este cu putinţă? Tu erai fecioară. Ai venit de mică în mănăstire şi ai păzit toate rânduielile vieţii monahiceşti. Pentru ce dar te-ai osândit? Iar ea a spus pricina de mai sus. Îi zice egumena: Nu cred ca Milostivul Dumnezeu numai pentru o poftă trupească pe care nu ai săvârşit-o să te muncească veşnic. Iar ea a răspuns: Nu te minuna, căci cu dreptul sunt osândită, că ochiul Celui Preaînalt nu suferă să vază vreo întinăciune sau prihană de faptă, sau de cuget, care să nu se spele şi să se albească prin Sfânta Mărturisire. Căci eu deşi nu am săvârşit păcatul în faptă, dar cu cugetul de multe ori am curvit, şi de a-şi fi găsit loc şi vreme îndemânatică, l-aş fi săvârşit şi cu lucrul. Să ştii dar, că mulţi nu numai mireni, ci şi monahi se osândesc, fiindcă nu se grijesc de Mărturisire, şi sfătuieşte şi pe surorile mănăstirii să se mărturisească cu luare aminte, dacă doresc mântuirea lor. Acestea văzând egumena, se tânguia pentru pierzarea nepoatei sale.

Să nu fie necredincios cineva la aceasta, iubiţilor, fiindcă am văzut că s-au mântuit mulţi care cugetau numai să facă binele, dar n-au ajuns de a-l săvârşi, precum s-a mântuit acel tâlhar, şi alte asemenea pilde se văd în cărţile Bisericii noastre, că s-au mântuit unii prin gândul cel bun, fără a săvârşi binele. Deci, precum Cel bogat dăruitor Dumnezeu încununează dreapta socotinţă, tot aşa osândeşte reaua socotinţă.

Aveam multe mărturii să vă aduc spre adeverirea acestei pricini. Însă aceasta, să ştiţi că este una adeverită de Dumnezeiasca gură care n-a greşit niciodată, ca să împlinească pe toate, fiindcă şi dascălii, ca oameni, pot de multe ori să greşească. Adică cel ce se uită la femeie spre a o pofti pe ea, a şi preacurvit cu dânsa în inima să. Poate cineva să se împotrivească unor asemenea evanghelice cuvinte? Să nu fie! Aşadar să ia aminte fiecare să nu se lenevească de mântuirea să, că vine vremea să plângă fără folos şi să nu găsească nici un ajutor. Să plângem dar aici puţin, ca să ne veselim acolo veşnic în Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava în veci!

CUVÂNT PENTRU SPOVEDANIE AL PĂRINTELUI ILIE CLEOPA

Din frica de Dumnezeu vine mustrarea de conştiinţă: „Măi, nu este bun ce fac eu! Mă mărturisesc şi las păcatul”. Căci supărăm pe Dumnezeu în tot chipul. De aceea vreau să vă spun, cât vom putea, să fim atenţi, cu băgare de seamă. De vezi că te mustră cugetul, nu lăsa! Du-te la mărturisire şi nu mai face păcatul! Cât de bun este Dumnezeu că ne primeşte la pocăinţă! Că de n-ar fi pus între noi şi El Taina Spovedaniei, nimeni nu s-ar putea mântui. Că zice Evanghelia: Nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor. Nimeni fără mărturisire nu se poate mântui. Că acolo este atâta sfinţenie şi curăţenie! Cum să intre în Rai omul păcătos? Ce? Dacă ai o cămaşă şi se murdăreşte, n-o mai speli? Sau o haină, când se umple de noroi, nu zici: „Ia s-o spăl, că s-a murdărit”? Aşa să faci şi cu sufletul. Spălare prin pocăinţă şi spovedanie şi părăsirea păcatelor.

A pus Dumnezeu pocăinţa. Este al doilea Botez. Te-ai mărturisit, te-a dezlegat preotul, să nu mai faci păcatul. Fă oleacă de canon şi te-ai curăţit. Când simţi că iar ai mai greşit, du-te iar la spovedanie. Când vedeţi în casa voastră că a slăbit cineva: tata, mama, sora, copilul, nora, oricine ar fi, şi vezi că-i bolnav tare, nu aduce întâi doctorul! Doctorul este un bolovan de pământ ca şi mine. Eu mor acum, el moare mâine. Ai văzut vreun doctor de 500 de ani? Cum să moară, dacă are şi injecţii şi pastile şi-i doctor? Cum să moară? Dar când a sosit clipa, toţi ne ducem.

Stalin avea mii de doctori lângă el şi când i-a venit ceasul, l-a luat dracul! N-au putut doctorii să-l scape. Mai mare grijă să ai de suflet, decât de trup, că sufletul este nemuritor. Sufletul este mai scump decât toată lumea, cum zice Mântuitorul: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă ar câştiga toată lumea ce folos dacă îşi va pierde sufletul său? Adu întâi preotul, că el a luat putere de la Hristos: Ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. Şi zi-i: „Părinte, vino şi spovedeşte după carte pe mama, pe tata, copilul sau fata sau nora sau ginerele”.

Omul, când a slăbit tare, nu mai ţine minte ce păcate a făcut. El uită, dacă-i chinuit de boală şi-i ameţit de cap; dar îl poţi spovedi chiar dacă nu poate vorbi, ci numai dacă aude. Şi dacă aude, preotul îl întreabă, şi el, dacă a făcut păcatul, face semn că „Da”. Dacă n-a făcut, face semn că „Nu”. Dar dacă i s-a legat limba şi şi-a pierdut şi cunoştinţa, nu-l mai poţi mărturisi că el nu mai ştie nimic.

De aceea nu aştepta, Doamne fereşte, să cadă omul în comă. Sau cum a păţit nu de mult o femeie cu bărbatul ei care zicea: „Nu aduce preotul că doar eu nu mor!”. „Dar eşti slab, măi Ioane”. „Nu aduce preotul acum!”. Şi în noaptea aceea a murit nespovedit de douăzeci de ani. Vedeţi cum l-a înşelat diavolul să nu aducă preotul? Dar ce, preotul vine cu moartea la tine? Vine cu Preacuratele Taine. Şi Hristos este Viaţa lumii! Vine cu Viaţa, cu Învierea şi cu Dumnezeirea lui Iisus Hristos să te vindece şi să-ţi dea sănătate!

Iată, vine de la Dolhasca, dintr-un sat, o femeie de 63 de ani, slabă, necăjită, cu sora ei, cu ginerele şi cu fata, cu o maşină. Îmi spunea că bărbatul ei n-a fost la biserică de când s-a însurat, de 43 de ani. Nu mai asculta de Dumnezeu; înjura, fuma, era beţiv şi desfrânat şi nu credea în nimic. Numai cu ţigara în gură stătea. Soţia era plecată la o fată măritată acolo în sat. El a venit de la crâşmă, beat, cu ţigara în gură şi s-a culcat cu ţigara aprinsă. De la ţigară s-a aprins casa şi a ars omul plin de păcate. Numai câteva oase i-au mai găsit.

Ai auzit cum moare omul păcătos? Ce spune Apostolul Pavel? Al cărui sfârşit va fi după faptele lui. Patruzeci şi trei de ani n-a fost în biserică, nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit. Şi acum a ars cu ţi gara în gură! De la focul acesta s-a dus în focul cel veşnic. Aici a luat arvuna muncii celei veşnice. L-a ars Dumnezeu de viu pentru păcatele lui, ca să ardă în veci, cum spune Mântuitorul: Unde focul lor nu se stinge şi viermele lor nu doarme. Aşa moare păcătosul. Ai auzit ce spune în Psaltire? Moartea păcătosului este cumplită. Şi a venit femeia să-l pună la slujbe. „Mătuşă - i-am zis -, dacă îmi dai munţi de aur, de aici până la Bucureşti, nu-l pot pune la slujbe!”. Şi i-am citit din Pravila Mare, unde scrie: „Cine moare din beţie, este ca şi cel care moare spânzurat”. O murit din beţie, e ca şi cum s-ar fi spânzurat, şi-a făcut sama. Şi n-am putut să-l pun la nici o slujbă. Pentru că o păţesc şi eu. Canoanele Bisericii mă opresc şi cade şi pe cei vii ai lui.

Share: