Ce trebuie să știm atunci când avem înmormantare sau pomană

ACEASTĂ PAGINĂ WEB (CARE EXISTĂ DIN SEPTEMBRIE 2004) A FOST COPIATĂ FĂRĂ A CERE PERMISIUNE ȘI FĂRĂ A POSTA LINK-UL CARE INDICĂ SURSA PAGINII WEB. PRIMUL MARE SITE CARE A FĂCUT ACEASTA ESTE http://ortodox.md/ DE AICI A FOST COPIAT DE MULTE ALTE SITE-URI ȘI MAI ALES BLOGURI. DACĂ ÎNTR-ADEVĂR SUNTEM ORTODOCȘI ȘI DORIM CA ȘI ALȚII SĂ ÎNVEȚE DESPRE ORTODOXIE, DACĂ VREM CU ADEVĂRAT SĂ SE FOLOSEASCĂ CEI CARE CITESC, NU ÎNȚELEG DE CE NU POSTĂM PE INTERNET DOAR INFORMAȚII NOI, CARE NU SE GĂSESC PE ALTE SITE-URI.

DUREROS ESTE CĂ PE UNELE BLOGURI ACESTE INFORMAȚII AU FOST COMBINATE CU ALTELE CU CONȚINUT APARENT ORTODOX SAU PUSE ÎN LEGĂTURĂ CU ORTODOXIA, DAR ÎN REALITATE FĂRĂ NICI O LEGĂTURĂ, ÎNCÂT SINCRETISMUL („AMESTECĂTURA”) CREAT VA DUCE LA RĂTĂCIRE PE MAJORITATEA CELOR PUȚIN ȘTIUTORI CARE, ATUNCI CÂND CITESC O PAGINĂ WEB DECLARATĂ ORTODOXĂ, DORIND SĂ DEVINĂ BUNI CUNOSCĂTORI AI ORTODOXIEI, NU AU DEJA CUNOȘTINȚELE NECESARE „SĂ ALEAGĂ GRÂUL DE NEGHINĂ”. 

CE TREBUIE ȘI CE NU TREBUIE SĂ FACEM LA ÎNMORMÂNTARE ȘI POMENI

ÎNMORMÂNTAREA

Biserica Ortodoxă ne învață că moartea este despărțirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când „omul merge la locașul său de veci”, trupul trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecclesiastul 12;5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, înțelept ori analfabet, toți părăsim această viață într-o zi și ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaților, păstrând comuniunea de iubire și nădăjduind în învierea tuturor la sfârșitul veacurilor.

Când un creștin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri și tradiții diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării. Pentru a evita atât confuziile, dar și superstițiile și datinile fără sens ori care nu au legătură cu credința creștină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează, folosind lucrările menționate în bibliografia de la sfârșit, încercând astfel să sprijinim familia decedatului.

Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajează alte instituții (oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administrația cimitirului etc.), ci numai de aspectele în care Biserica și slujitorii săi sunt implicați.

Povățuirile au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus - și nici nu este cazul - o abordare teologică a morții și ceremonialului înmormântării.

Ce trebuie să facem?

 Moartea unuia dintre creștini este, firește, prilej de îndurerare și de întristare. Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunțe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând slujitorului bisericesc toate informațiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel și preotul își ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire și înmormântare. De la biserică se vor solicita un sfeșnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac), o cruce (de obicei din ceară sau din lemn), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data și ora înmormântării și orele potrivite pentru slujbele de seară, premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, „pentru a vesti și celorlalți membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veșniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta”.

Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care amintește de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este stropit cu agheasmă și îmbrăcat apoi cu haine noi și curate (asemenea Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care a fost înfășurat într-un giulgiu nou și închipuind veșmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecății) și este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoană sfințită (pentru a arăta că respectivul creștin își dă duhul întru Hristos) și lângă mâinile care stau încrucișate pe piept (dreapta peste stânga, simbolizând rugăciune și iertare), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujește. În mâini se pune crucea din ceară sau lemn.

Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.

La căpătâiul mortului se așază sfeșnicul în care rudele și cunoscuții care vin până la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă „Dumnezeu să-l (sau s-o) ierte!”

Atât lumânările care se aprind în sfeșnic ori se țin în mâini de către cei prezenți, în timpul slujbei, ca și toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este și călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos care a spus: „Eu sunt lumina vieții: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Evanghelia după Ioan 8, 12).

Deasupra ușii de la intrarea în casă se așază o pânză de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.

DE REȚINUT:

- Nu este potrivit și nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului să se așeze bani de către rude și cunoscuți. Cei care doresc să sprijine bănește familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate așeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.

-  Nu este de nici un folos pentru suflet să se pună în buzunarul hainei mortului bani (motivându-se că „să plătească vămile cu ei”), ac, ață, pieptene, verighetă pe deget, ceas la mână, tăierea sau vopsitul unghiilor, rujatul, fardatul. Toate aceste lucruri îl îngreunează foarte mult pe suflet și nu-i fac decât rău. Banii și lucrurile de valoare pe care vor să le îngroape e mai bine să le dea de pomană. Fardurile, rujatul și celelalte sunt obiceiuri păgânești, pentru care vor suferi și cei ce îl împodobesc pe mort cu astfel de lucruri deoarece fac mare păcat. Din religiile păgâne au pătruns în creștinism unele obiceiuri, fără a avea o logică sau chiar o simplă explicație. În antichitate se puneau morților toate cele necesare vieții, iar la unele triburi se omora soția și se îngropa cu soțul ei. Iisus a venit să schimbe aceste obiceiuri. EI a fost pus în groapă învelit într-o pânză mare și una mică - giulgiurile - fără oglindă sau piepten sau alte obiecte, și a înviat. Nu-i împovărați pe morți cu tot felul de obiecte că nu au nevoie de ele. Și nici să nu le puneți bani în buzunare, căci mai de folos este a le face pomeni din acei bani, iar vămile judecății lui Dumnezeu nu se pot plăti cu bani, ci eventual cu faptele bune săvârșite în această viață. 

- Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile. În semn de întristare, bărbății nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 zile. Hainele de ceremonie ale celorlalți trebuie să evite culorile vii, țipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.

- De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum și la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele „Dumnezeu să-l ierte sau, dacă este femeie, „Dumnezeu s-o ierte!”

Același este salutul cu care ne adresăm și cunoscuților sau străinilor pe care-i găsim adunați lângă trupul răposatului.

Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dimineața, bună ziua, bună seara, la revedere, noapte bună! etc., care nu se folosesc în astfel de momente.

- Nu este obligatoriu ca înmormântarea sa aibă loc în a treia zi de la deces, ci se poate și mai devreme. Uneori, mai ales atunci când există riscuri majore ca mortul să miroasă (de exemplu canicula verilor din ultimii ani), chiar se recomandă aceasta.
 

PRIVEGHERE ȘI STÂLPI (CINĂ)

 În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiaza, pentru a săvârși slujba „Stâlpilor” sau cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită bisericește panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părți din Sfintele Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelnița sau cățuia în care se aprinde cărbune și se pune tămâie, precum și o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiți etc.), un pahar cu vin și pe alocuri și mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme.

Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuși trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinței noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (1 Corinteni 15;36). Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.

În timpul cât preotul săvârșește slujba, arde și toiagul așezat pe pieptul mortului.

DE REȚINUT:

 

- Unii credincioși pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul în obiecte improvizate (căni, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai că este inestetic și nepractic, dar constituie și o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situații, este indicat să se cumpere de la biserică ori de la magazinele specializate o cățuie (obiect destinat pregătirii tămâiei și tămâierii) sau să se confecționeze un astfel de obiect, cu deosebită grijă, de un meseriaș priceput.

- Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia să se folosească drept „foc” sau „jar” spirt, hârtie, capete de lumânare, ciocani de porumb ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum și miros neplăcut anihilând mirosul aromat al tămâiei și afectând respirația celor prezenți. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniță si cățuie.

- În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenți păstrează liniștea și o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbește, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-și impună o reținere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu perturba rânduiala slujbei. Bocetul este de fapt o manifestare a egoismului, pentru că noi nu plângem atât de mult pe cel mort cât ne plângem pe noi care am rămas fără el. Cei care țin lumânări aprinse în mâini să fie atenți să nu aprindă hainele celor din jur și să aibă grijă să nu curgă ceară pe jos, fie că sunt în casă, la capela mortuară sau în biserică. 

- Dacă în ziua respectivă este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea și alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu greși, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt și perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.

- După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toată noaptea, să se citească de către credincioșii mai evlavioși, din Sfintele Evanghelii și Psaltirea.

- Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun povești, ci se păstrează o atitudine solemnă.

- Unii credincioși, în situația când decedatul nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când și-a dat sufletul, solicită preotului ca la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge „mort nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare”. Într-adevăr, Biserica ne învață că „trecerea cuiva din viață fără spovedanie și fără grijanie (adică ultima împărtășire, înainte de a-și da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci și un mare păcat pentru cei ai lui, rămași în viață, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă”.

Dincolo de aceste situații, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul când era în viață se spovedea și se împărtășea, catehismul ortodox îngăduie ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morți, numele lor să fie însorit de arătarea „mort neîmpărtășit și nespovedit ”, iar uneori și „fără lumânare”. Nu este însă obligatoriu să se adauge aceste cuvinte pentru ca nu sunt de nici un folos pentru sufletele celor răposați.

RITUALUL ÎNMORMÂNTĂRII

 În ziua și la ora stabilite de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia și oferă preotului și cântărețului câte o lumânare aprinsă.

După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeași până la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva și vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al pomului vieții și al morții din care au mâncat Adam și Eva, închipuind raiul în care se dorește a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeșnice, cântărețul și preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului și ceilalți participanți.

Pe drum până la biserică și apoi până la cimitir, se cântă „Sfinte Dumnezeule” funebru de către cor sau credincioși, sub conducerea cântărețului.

Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viața și activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morți. Numărul de opriri nu este unul prestabilit.

DE REȚINUT:

- Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare este păgân și exprimă menținerea unei superstiții care denotă ignoranță.

- Când se scoate mortul din casă, cât și pe tot parcursul drumului până la cimitir, există pe alocuri obiceiul de a se așeza în calea mortului așa numitele „punți”. Ele conțin diferite obiecte: perne, pături, lenjerii de pat, fețe de mese etc.. În rânduiala bisericească nu există nimic referitor la aceste punți și nici la numărul lor. Lucrurile care se pun la aceste punți se pot da de pomană și fără să treacă mortul peste ele. Ele chiar constituie pericol de răsturnare a sicriului cu cel mort atunci când se așază pe pragul încăperii în care a stat mortul, mai ales dacă sunt de exemplu perne. Cei care de-abia reușesc să care sicriul riscă să se împiedice de aceste punți puse pe pragul casei și să răstoarne sicriul. De aceea folosirea lor se poate evita.

- Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiția ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formații cântă piese muzicale populare, romanțe, marșuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicită și puținul respect ce-l poartă celor decedați. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârșire angajarea unei fanfare la înmormântare.

- În timpul slujbei din biserică se va păstra aceeași atmosferă de liniște și de reculegere.

- Celor prezenți li se împart lumânări aprinse (uneori însoțite de o batistă, o pânză albă sau prosop, precum și un covrig, un măr, un colăcel etc.), de sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună „Dumnezeu să-l ierte” sau „Bogdaproste!” (cuvânt slav, încetățenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot „Dumnezeu să-l ierte!”). Aceste formule înlocuiesc pe cea obișnuită de „mulțumesc” ori franțuzismul „mersi” care nu se folosesc în asemenea ocazii.

- Unii credincioși atenționează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea și rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată. Oferirea și primirea lumânării aprinse reprezintă credința comună în „Lumina - Hristos” care călăuzește sufletul decedatului pe calea veșniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credință și să poarte în mâini simbolul „luminii celei neapuse”.

- La sfârșitul slujbei, membrii familiei și ceilalți credincioși sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiați ca rudenie, mâna ori fața mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării și al împăcării prin care ne „luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine și liniște, întrucât ne aflăm în locașul bisericii și nu trebuie perturbată atmosfera slujbei de înmormântare.

- Obiceiul de a arunca bani atunci când se merge cu cortegiul mortuar pe stradă, nu este de nici un folos pentru suflet. Cu acei bani se pot face altele, folositoare pentru suflet.

- Practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o monedă este păgână și trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morții plătesc luntrașului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) a infernului. A atașa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o impietate și perpetuarea unei superstiții pe care orice creștin ortodox autentic nu o poate susține.

- Când preotul citește rugăciunea de dezlegare, unii credincioși, nefiind atenți la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: „Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (aici îi spune numele) de păcatul sufletesc și trupesc...”, iar a doua rugăciune: „Și-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l și de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuși din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine...” Deci, este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.

- Coliva, vinul, colacul și capetele se vor aduce în biserică unde rămân pe parcursul slujbei înmormântării. În colivă, colac si în capete se aprind lumânări, arzând tot timpul slujbei.

- Coroanele și pomul rămân la ușa bisericii. 

- Bărbații vor intra în locașul sfintei biserici cu capul descoperit.

- La căpătâiul celui decedat se așază unul sau două sfeșnice, în care cei prezenți aprind lumânări.

- La organizarea convoiului funebru se obișnuiește ca, lângă cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.

- Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioși desemnați din vreme așază sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăți de pânză albă numite poduri. Ele reprezintă „vămile văzduhului ”, peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea sa spre tronul de judecată al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomană și bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.

- Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) dorește să țină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.

- Pentru economia de timp a celor prezenți (unele rude sunt venite de la mari depărtări) și pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.

- Există și o altă înțelegere greșită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserică și de acolo la cimitir. Toți știu că cel decedat se duce „pe drumul fără de întoarcere ”. Această expresie înseamnă în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă (există chiar o zicală populară - „mortul de la groapă nu se mai întoarce”). Mulți însă consideră că expresia „drumul fără întoarcere” ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe același drum. De aici, o serie întreagă de complicații, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul și supun pe cei îndoliați la parcurgerea pe jos a unor distanțe mari de drum, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situații, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul.

- Mai dăinuie pe alocuri și superstiția că în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare („pentru că e începutul săptămânii și ar muri toți din casă”). Firește că o atare „credință” este falsă și nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putând să se facă în orice zi a săptămânii.

LA CIMITIR

 După încheierea slujbei prohodului din biserică se pornește, în aceeași procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rostește ultima ectenie și se cântă „Veșnică pomenire”. Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut să-și ia ultimul rămas bun, pot să o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat și, după caz, mâna acestuia. Preotul apoi săvârșește tot ritualul de îngropare (varsă untdelemn și vin peste cel decedat, pecetluiește groapa) și binecuvântează coliva și darurile care se împart la cimitir.

DE REȚINUT:  

- Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude și se duce acasă, ea folosindu-se, de regulă, și la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea - deși nu este obligatoriu - și toiagul poate fi luat acasă și aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.

- Acum se scoate - de către rude - piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.

- Florile care au fost puse în sicriu este potrivit să se strângă și, după acoperirea mormântului, să fie așezate deasupra, ele amintind de frumusețea raiului.

- Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătățile din el, care se dau de pomană.

- Tot acum se împart, pentru sufletul răposatului, diferite daruri. De preferat ca această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiași.

- S-a încetățenit tradiția ca, după astuparea mormântului, să se dea „peste groapă ”, de pomană, o plapumă (ori o pătură), perne, o căldare cu apă, o găină vie, o oaie etc. Toate acestea nu au decât o singură semnificație: milostenia pentru sufletul celui răposat care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce dă către cel ce primește peste mormânt, gestul neimplicând nici o rezonanță și neavând nici o încărcătură religioasă.

- Familia și așa încercată de durere nu trebuie să facă excese în ceea ce privește pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fală sau într-o întrecere în a face pregătiri cât mai multe și cât mai scumpe. Trebuie păstrată măsura în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelșugate și daruri costisitoare. Nu coșciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncărurile rafinate și abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profundă de care sufletul decedatului are nevoie, căci se pregătește de întâlnirea cu Dumnezeu.

Cel mai potrivit este, în astfel de situații, să se facă milostenii (adică să se dea de pomană) din alimente și haine creștinilor care trăiesc o viață grea în azilurile de bătrâni, orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociațiilor de handicapați, într-un cuvânt, străinilor care efectiv au nevoie și se bucură de o haină ori de o farfurie cu mâncare.

           

POMENIREA DUPĂ ÎNMORMÂNTARE

 Familia celui decedat cheamă la masă, după înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuți și, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înhumare.

După oficierea slujbei și binecuvântarea ofrandelor de mâncare și băutură, cei prezenți sunt datori să mănânce cu cuviință și cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbește fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă și nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de ,,noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice ,,Dumnezeu să-l ierte!” (sau s-o ierte!), iar când se primește un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană, nu se zice mulțumesc, ci ,,Dumnezeu să primească”.

Obiceiul de a vărsa vin din pahar la pomană trebuie să dispară. Cine varsă vin pe covoare dovedește nu numai că se ține de obiceiuri păgânești, dar este lipsit de buna cuviință, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserică.

Când cineva pleacă beat de la pomană a păcătuit atât acela, dar și cel care i-a dat băutură peste măsură.

Milostenia cea mai primită este cea făcută celor lipsiți, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor neajutorați, celor care nu pot munci, familiilor nevoiașe cu mulți copii, celor abandonați în casele sau leagănele de copii.

Când decedatul face parte dintr-o familie fără posibilități materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii și va angaja comitetul parohial, obținând cele necesare din donațiile credincioșilor. Astfel, familia nu se va simți umilită, întrucât a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul și credincioșii au posibilitatea de a împlini porunca dragostei creștine care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situații.

DE REȚINUT:  

- Cei care se întorc de la înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masă, sunt așteptați de gazdă cu apă de spălat pe mâini. S-a încetățenit obiceiul ca cei ce se spală să nu se șteargă, pentru că „nu se șterge”. Firește că această practică este lipsită de sens. Ea, probabil, ține de o anumită strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape de șters atunci când cei poftiți la masă sunt în număr mare.

- Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedește păstrarea credinței autentice, iar pe de altă parte, rugăciunea conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă și mâncare de dulce, pentru că „mortului nu-i plăcea mâncarea de post”. Aceasta este o viziune îngustă asupra relației pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedați, prin rugăciune și prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul este imaterial, iar „împărăția lui Dumnezeu - spune Hristos - nu este mâncare și băutură”.

Deci, se cuvine a păstra și respecta cu sfințenie rânduiala Bisericii, apelându-se permanent la sfatul competent al preotului.

POMENIRILE DE DUPĂ ÎNMORMÂNTARE

 Biserica învață că viața omului nu se sfârșește odată cu moartea trupului. De aceea, creștinii nu-și uită morții după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei și de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morților în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

- În ziua înmormântării (de obicei a treia zi după moarte), în cinstea Sfintei Treimi și a învierii din morți a Mântuitorului a treia zi.

- La 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele 9 cete îngerești și în amintirea ceasului al 9-lea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri”.

- La 40 de zile (sau șase săptămâni), în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, „pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul răposatului la cer”.

- La trei, șase și nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi.

- La un an, după exemplul creștinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morții martirilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo.

- În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creației.

Numărătoarea zilelor începe deci din ziua morții.

DE REȚINUT:  

- Spre a nu greși în privința pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura, în prealabil, cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data și ora săvârșirii pomenirii.

- De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci marțea, joia, cu precădere sâmbăta și pe alocuri duminica.

- După ce s-a făcut pomenirea de 40 de zile pentru cel mort, la celelalte parastase pe care le facem pentru el, se pot trece pe pomelnic și alte persoane decedate. Aceasta nu afectează cu nimic pomenirea celui pentru care s-a făcut parastasul.

- Obiceiul existent pe alocuri, de a face in aceeași zi  mai multe dintre pomenile care se fac la soroace, nu este deloc bun. Toate la timpul lor. Motivul principal pentru care unii creștini fac așa, este sărăcia. Dacă totuși este uneori justificat acest motiv, parastasul se poate face la biserică, unde nu este nevoie decât de cele strict necesare, adică: coliva, colacul (capetele) și puțin vin. Înainte de toate, contează ca parastasul să fie săvârșit la vremea cuvenită.  

ATENȚIE!

Nu se fac parastase în următoarele zile și perioade din cursul anului:

a) Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind ziua Învierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de întristare. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puțin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paști și Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria praznicului cel mare al Învierii.

b) În cele douăsprezece zile dintre Nașterea și Botezul Domnului.

c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.

d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii.

e) La praznicele împărătești sau sărbători mari.

- În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marți, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face Liturghie obișnuită sau deplină, în afară de zilele când cade vreun praznic.

- Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârșirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morți. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puțin la 40 de zile, la un an și Ia șapte ani ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.

- La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie și nici recomandat să se adauge ”la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, șapte ani etc.” Cărțile de cult nu prevăd așa ceva și nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca și când ar trebui să atragem atenția Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.

- La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană și un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va așeza apoi pe icoană și din care va împărți spre gustare rudelor decedatului.

- Referitor la darurile care se dau de pomană, se obișnuiește ca, la 40 de zile și un an, să se dea diferite lucruri si mai ales îmbrăcăminte si încălțăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne oprește nimeni să dăm oricând și orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare și linguri sau furculițe: șase, douăsprezece, douăzeci și patru. Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în această privință și fiecare poate da cât crede de cuviință, numărul acestora neavând nici o influență asupra stării sufletești a celui răposat.

- Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putință în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate Sfintele Liturghii pe care le săvârșește. Pentru a ajuta sufletele celor adormiți, cel mai mult și mai mult putem să facem aceasta plătind pentru ei sărindare (rânduri de câte 40 de parastase cu 40 de Sf. Liturghii) la cât de multe biserici și mănăstiri putem, deoarece Sf. Liturghie este cea mai de folos slujbă atât pentru vii cât și pentru morți. În privința sărindarelor, nu este un număr anume de biserici sau mănăstiri unde trebuie să dam, ci cu cât mai multe, cu atât mai bine. Mai multe detalii despre sărindare găsiți în pagina „Puterea celor 40 de Liturghii și parastase (sărindare)”.

- În fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedați după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele „poartă capetele”, adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserică prescuri (capete), colivă și vin. Preotul, cu acest prilej, săvârșește slujba parastasului.

- Obiceiul, practicat în unele părți de țară, de a se deshuma morții la șapte ani și a se reînhuma cu slujbă specială nu este prevăzut în cărțile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.

- În legătură cu aceste zile de pomenire a morților, există grija ca ele să fie respectate cu sfințenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericești, nu se fac pomeniri de morți, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârșită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte și nu după sorocul de pomenire.

- Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin și lumânări. Celelalte daruri sunt în funcție de posibilitățile celor care fac pomenirea.

- Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposați, este bine ca slujba să se facă în comun și nu separat, căci cu cât rugăciunea are caracter colectiv, cu atât este mai puternică.

- La aceste zile de pomenire individuală a celor răposați, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morților si anume:

1. Sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșatei Judecăți, numită și Moșii de iarnă.

2. Primele 6 sâmbete din Postul Mare. Există pe alocuri obiceiul ca, în a 6-a sâmbătă, adică sâmbăta lui Lazăr, să se facă parastas în cimitir, după care preotul trece pe la fiecare mormânt și-l stropește cu vin.

3. Joi în săptămâna mare (săptămâna dinainte de Sf. Paști); obiceiul de a face parastas în această zi este mai rar întâlnit și bine ar fi să nu se mai țină, deoarece contrazice învățăturile mai vechi despre zilele în care nu se fac parastase.

4. Joia Înălțării Domnului, în special pentru eroi.

5. Sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moșii de vară.

6. Paștile blajinilor (în duminica Tomii, luni și marți după Duminica Tomii, aceste zile diferă dintr-un loc în altul), ocazie cu care creștinii pomeneau încă din vechime pe cei adormiți pentru ca și ei să se împărtășească de bucuria Sfintei Învieri.

7. La sărbătoarea Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august) se obișnuiește, în unele locuri, să se pomenească morții căzuți în războaie, care au luptat cu credință pentru lege și patrie, întocmai ca niște mucenici.

8. Moșii de toamnă (sâmbăta dinaintea sărbătorii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil).

9. Ajunul Crăciunului (24 ianuarie), obicei existent pe alocuri.

10. Ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie și profundă comuniune cu cei răposați. Ele trebuie respectate și cultivate, căci prin aceasta întreținem viu cultul morților și legătura cu pământul sfânt al țării care acoperă osemintele lor. 

ALTE RÂNDUIELI ȘI POVĂȚUIRI

 - Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde și pune în mână o lumânare când și-au dat sufletul), cu puțin înainte de Sfintele Paști se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paști până la Înălțare, la ceremoniile din sfântul locaș. Unii creștini practică această rânduială în fiecare an, până la pomenirea de șapte ani. Este un obicei bun, folosește sufletului, nu însă așa de mult cum se crede. Trebuie însă să fim atenți să apucăm înainte și să aprindem în sufletul nostru cât suntem în viață lumina lui Hristos, care este învățătura cu poruncile Sale. După moarte poți să dai sufletului o mie de lumânări; dacă nu ai aprinsa făclia din suflet tot la întuneric mergi, că numai Domnul Hristos este Lumina lumii. Faptul că cineva a murit fără lumânare este, în ciuda credințelor băbești, nesemnificativ. Cu deosebita semnificație și de mare importanță este pentru cineva să moară spovedit și împărtășit. Aceste două Sfinte Taine ajută mult sufletelor noastre atât în această viață, cât și după moarte.

- Tot legat de sărbătoarea Învierii Domnului, mai există pe alocuri obiceiul ca cei ce au morți fără lumânare, să împartă creștinilor din biserică, lumânări aprinse cu lumina Învierii. Acest obicei nu are nici un temei religios.

- Lumânările folosite la slujbele de înmormântare și de pomenire a morților sunt o jertfă și ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creștinii trebuie să evite procurarea și folosirea lumânărilor din comerțul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârșitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deșeuri petrolifere și diverși înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios și toxic. În același timp, mulți din cei ce fabrică în clandestinitate lumânări le sunt necredincioși și lucrează în condiții de neglijență și insalubritate. De aceea, amintind și faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioșii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si în condiții care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.

- Pentru pruncii morți până la vârsta de șapte ani, pentru diaconi și preoți de mir, precum și pentru arhierei și călugări, slujba înmormântării este diferită.

- Pentru toți decedații care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sfintele Paști și Duminica Tomii), slujba înmormântării se face după o rânduială specială.

- Celor care urmează a fi incinerați (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârșesc nici slujba înmormântării și nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morți, rânduite de Biserică.

- Celor care s-au sinucis cu bună știință și în integritatea facultăților mintale nu li se săvârșește nici o slujbă și sunt îngropați la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat. Există unele tradiții la poporul român în ceea ce privește sinucigașii. Unele tradiții zic că e bine să mergem la înmormântarea lor, a celor ce și-au luat viața singuri dar nu trebuie să luăm de pomană de la cei care dau pentru ei. Alte tradiții spun că până la 7 ani nu se pot trece nici în pomelnic; după ce au împlinit 7 ani se face slujba înmormântării, cu toata rânduiala cuvenită.

Așa s-a obișnuit în unele zone ale țării noastre și dacă vreun preot încearcă să schimbe acestea, întâmpină mari piedici din partea oamenilor. De ce ar fi necesară schimbarea? Deoarece Sfintele Canoane spun că cei care s-au sinucis se duc la cimitir fără preot; doar acolo la cimitir vine preotul și îi cântă „Sfinte Dumnezeule” când este băgat mortul în groapă. Tot Sfintele Canoane spun să nu li se facă pomeni si nu trebuie să participe nimeni la înmormântarea lor, iar dacă li se dă de pomană să nu primim pomana. Ei nu se trec niciodată pe pomelnic si nu trebuie să li se facă pomenile deoarece ei nu au nici o șansă să mai fie scoși din iad. Așa învață Sfintele Canoane și putem fi mai siguri că în acestea se spune adevărul, si nu în tradiția poporului român.

- Pentru sinucigașii ieșiți din minți se săvârșește slujba Înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul și nu se țin cuvântări.

- Crucea de la mormânt care se „ridică”, de regulă după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfințește la cimitir de către preot, printr-o slujbă specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu agheasmă mică, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă și puțin vin. Unii credincioși acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan și se practică la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori plăci comemorative. Așadar, prezența pânzei nu este absolut necesară.

- Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanență (nu numai la anumite zile de pomenire a morților). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creștini se silesc a face din morminte adevărate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulți pentru marmură, pentru feronerie și grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanțurilor nichelate, încorsetați în adevărate cutii de beton și mozaic. De multe, ori lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălării și de negrija noastră. Creștinește este ca și mormintele vecine, chiar dacă nu aparțin familiei, să ne preocupe curățindu-le de buruieni fiindcă responsabilii lor direcți au uitat de cei morți sau le neglijează cu vinovăție.

Timp de 40 zile, după tradiție, arde la piciorul crucii candela și mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o persoană desemnată în acest scop). Numărătoarea celor 40 de zile se începe din ziua morții, nu din ziua îngropării. Se tămâiază în toate zilele la rând. Obiceiul existent pe alocuri de a nu tămâia trei zile după îngropare și apoi nici în duminici și sărbători nu are nici un temei. Tămâierea mormintelor în duminici și sărbători este bine să o facem mai dimineață, așa încât să nu întârziem la slujbă din această cauză.

- La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposați nu trebuie deranjată cu atât mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: „se pecetluiește mormântul acesta până la a doua venire a Domnului”.

Pentru alte datini, obiceiuri, tradiții și practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă) trebuie să se ia legătura cu preotul de enorie, așa cum am mai spus.

Suntem datori însă, ca niște buni creștini, să facem precum ne-a învățat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile și datinile omenești și îndeplinind, pentru folos sufletesc, povățuirile ei.

Bibliografie selectivă

„Rânduiala Înmormântării și parastasele pentru cei adormiți”, Alexandria, 2000.

Pr. Eugen Drăgoi, „Înmormântarea și pomenirile pentru morți”, Galați, 1997.

Protosinghel Nicodim Măndiță, „Înmormântarea și parastasele”.

Pr. prof. dr. Ene Braniște, „Liturgica specială”, București, 1993.

Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, „Tradiție și înnoire în slujirea liturgică”, Galați, 1996.

Share:

Citește mai mult ...

Păcatul beției sau alcoolismul

 

DESPRE URÂTA PATIMĂ A BEŢIEI 

Nu vă faceţi robi alcoolului, ci lui Dumnezeu! 

„Și nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului” (Efeseni 5;18-19)

PĂCATUL LĂCOMIEI LA BĂUTURĂ DISTRUGE ŞI TRUPUL ŞI SUFLETUL!

PATIMA BEȚIEI ȘI LUPTA CU EA

ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE BĂUTURILE ALCOOLICE ȘI DESPRE BEȚIE

Citind acest titlu poate te întrebi: Este păcat să bei? Există păcatul beției? Chiar este dăunător? Poate fi alcoolul un zid în relația cu Dumnezeu? Ce este alcoolismul? Ce spune Sfânta Scriptură despre alcool? În primul rând, trebuie să facem câteva precizări, și anume că alcoolul în sine nu este ceva necurat în fața lui Dumnezeu. Primul cultivator al viței de vie ne este prezentat în Sfânta Scriptură. În capitolul al 9-lea din cartea Facerii ni se spune că dreptul Noe, după potop, a sădit vie, a băut vin și s-a îmbătat, necunoscând efectul vinului. Dumnezeu este Creatorul viței de vie, al cerealelor și pomilor fructiferi, din care se extrag și se fac diferitele băuturi alcoolice. În Sfânta Scriptură se spune: „vinul veselește inima omului” (Psalmul 102;16). De asemenea, Biblia nu condamnă consumul moderat al acestora (Deuteronom 14;26, Matei 11;19). Potrivit învățăturii din Sfânta Scriptură, mâncarea și băutura sunt conforme cu legile morale când omul ține în ele o măsură dreaptă și prielnică sănătății, când nu mănâncă și nu bea spre plăcerea pântecelui, ci spre menținerea vieții. Este binecunoscuta și minunea prefacerii apei în vin săvârșită de Mântuitorul Hristos la nunta din Cana Galileii (Ioan 2;1-10), cat și cuvintele adresate de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „De acum nu bea numai apă, ci folosește puțin vin, pentru stomacul tău și pentru desele tale slăbiciuni” (1Timotei 5;23). Deci Dumnezeu condamnă nu consumul de vin, ci excesul de alcool, beția. Despre bețivi Sfânta Scriptură spune că nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu (Proverbe 20;1, 1 Corinteni 6;10, Efeseni 5;18).

Totuși trebuie să evităm consumul de alcool dacă acesta, cu toate că este consumat în cantități mici, este băut cu regularitate, de pildă în fiecare zi, și astfel se creează dependență și acest obicei pune stăpânire pe noi: „Toate îmi sunt îngăduite... dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”, spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 6;12). Pe lângă toate acestea, bineînțeles că un om cu frică de Dumnezeu nu va încerca să vadă până la ce limite poate bea și totuși să nu se îmbete, căci el nu-și permite să se joace cu mintea și cu trupul lui, sau dacă împrejurarea în care consumă băuturi alcoolice, (vin, bere, țuică sau altele) ar poticni pe alții, atunci creștinul trebuie să se abțină: „Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticnește, se smintește sau slăbește în credință” (Romani 14;21). Suntem datori a păzi o rânduială cu privire la mâncare și băutură și aceasta o putem realiza numai printr-o luptă împotriva poftei dezordonate, luptă ce se bazează pe înfrânare sau cumpătare, care este o virtute foarte necesară omului. Iată ce spune Sf. Ioan Gură de Aur despre această virtute în Omilia Întâi la Facere: „Precum corăbiile ușoare străbat mările mai cu iuțeală, iar cele prea împovărate se scufundă, așa cumpătarea ajută mintea să străbată mai ușor marea vieții și să privească cele cerești.”  Este clar că în cazul alcoolicului sau a celor ce nu au stăpânire de sine se pretinde o abstinență totală de la orice fel de băutură alcoolică, căci dacă nu reușim să ne stăpânim, ci ne stăpânește alcoolul pe noi, mai bine să renunțăm complet la el, după cum ne învață Mântuitorul: ,,și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, taie-o și o aruncă de la tine; căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheena” (Matei 5;30). Da, mai bine să lepădăm complet un obicei sau o practică decât să fim noi complet lepădați de Dumnezeu, mai bine să sacrificăm o plăcere de-a noastră decât să fim noi sacrificați complet în gheena iadului. Ce priveliște cumplită este pentru cei cu frică de Dumnezeu, un om robit de patima beției! Bărbatul care se cădea să fie înfricoșător dușmanilor ajunge de râsul copiilor. De cine râde toată lumea? De bețivan! În cei mai înfloritori ani ai vieții, bețivul ajunge un nimeni și un nimic. Pentru bețivi, sunt valabile cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Sfârșitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru rușinea lor, că unii care au în gând cele pământești” (Filipeni 3;19). O, vai de ei, săracii, că și în Săptămâna Mare i-am văzut beți turtă și chiar și la biserică, la Prohodul Domnului și la Înviere i-a adus dracul cel bețiv, spre a face scârbă și tulburare creștinilor din biserică! Plânge îngerul păzitor depărtându-se de bețiv, iar dracul se veselește căci cu nimeni nu poate face lucrările lui cele rele mai mult decât cu cel beat. Ce înfricoșător și demonic lucru este când, pe la orele 7 dimineața când merg la biserică, aceasta e goală până pe la 8,30, dar cârciumile sunt pline și ies unii din ele, pe șapte cărări!

Deci alcoolul, ca alte lucruri, poate fi dăunător sau bun, depinde cum este folosit, el poate fi folosit ca medicament, precum a grăit Sfântul Apostol Pavel către Timotei „De acum nu bea numai apă, ci folosește puțin vin, pentru stomacul tău și pentru desele tale slăbiciuni” (1 Timotei 5;23), sau poate fi ucigătorul nostru. În cantitate mică este de folos alcoolul, mai ales vinul, după cum am văzut, dar în cantitate mare este dăunător. Aceasta este asemenea oricărui medicament: luat în cantitate mică, are efect tămăduitor, dar în cantitate mare poate chiar să ucidă (a se vedea capitolul „Alcoolismul din punctul de vedere al medicinei” din acest articol). Însă alcoolul îl poate face pe om, neom, ducându-l la îmbolnăvirea sistemului nervos, distrugerea celulei nervoase, tulburări psihice și fizice, distrugerea ficatului, el mai aduce dezechilibru, confuzie, pierderea controlului, depresie și un respect de sine scăzut, depersonalizare sau deformarea personalității, maturizare frânată, vinovăție și rușine, regrete, izolare și disperare, afectându-l pe om în întregime, adică din punct de vedere spiritual, psihic, afectiv și fizic; de aceea Sfânta Scriptură descrie în Pildele lui Solomon efectele beției când spune: ,,Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristați? Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu te uita la vin cum este el de roșu, cum scânteiază în cupă și cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un șarpe mușcă și ca o viperă împroașcă venin. Dacă ochii tăi vor privi la femei străine și gura ta va grăi lucruri meșteșugite, vei fi ca unul care stă culcat în mijlocul mării, ca unul care a adormit pe vârful unui catarg.” (Pildele lui Solomon 23;29-35). Observăm din acest text că beția mușcă ca un șarpe, dar ea nu-l afectează doar pe bețiv sau pe alcoolic, ci și pe cei din jurul lui. Căci câte familii nu s-au destrămat din cauza alcoolului? Câtă violență și crime din cauza lui? Câte accidente rutiere s-au întâmplat din cauza lui? Câți nu au sărăcit și au pierdut chiar și casele din pricina alcoolului? Aceste vremuri pe care le trăim, prin mass-media, ne prezintă realitatea cea hidoasă a alcoolismului. Înaintea multor păcate mari ca: uciderea, desfrânarea, bătaia, tâlhăria, cearta, este prezent abuzul de alcool, este prezent unul din cele 7 păcate de moarte, lăcomia la consumul de alcool. De aceea Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu va amăgiți: nici desfrânații,... nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6;10).

Bețivul face din patima sa scopul vieții lui. Nu mai trăiește ca să împlinească scopul vieții lui pe pământ care este mântuirea sufletului, ci devine precum în acea pildă, care spune că bețivul este întâi ca leul, apoi după ce mai bea, ca maimuța, apoi ca porcul! așa se face că această patimă, acest înfricoșător păcat, ne aduce în starea de vrăjmășie cu Dumnezeu, deoarece El este sfânt și ne cheamă și pe noi să fim părtași la sfințenia Sa; de aceea primim îndemnul: ,,fiți și voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții, căci scris este: Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1;15-16). Iar a fi sfinți înseamnă a fi curați din punct de vedere spiritual și fizic și a trăi o viață după poruncile lui Dumnezeu, și nu ca robi ai unor patimi. Astfel, beția este un păcat, care ne desparte de Dumnezeu, Care este izvorul sfințeniei, căci prima poruncă din Sfânta Scriptură este: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toata inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă.” (Matei 22;37-38). Dar cum poate cineva să-L iubească și să-L slujească pe Dumnezeu cu „tot cugetul”, când alcoolul are efect direct asupra minții, făcându-l pe om să nu mai aibă control?! Nu degeaba Biblia spune în cartea proorocului Osea următoarele: ,,Desfrânarea, vinul și mustul dau curaj inimii” (Osea 4;11). Astfel capacitatea de a judeca, de a chibzui, de a avea stăpânire de sine și alte funcții importante sunt afectate serios. De aceea, întreabă-te în mod serios: Oare dorești să faci din beție un zid între tine și Dumnezeu? Dorești să fi la nesfârșit rob acestei patimi? Nu uita că acest stăpân, alcoolul, este foarte crud, deoarece te duce la o ruinare a sănătății fizice, conducând la diferite boli. Vrei să te supui acestui stăpân distrugător, sau unui Stăpân iubitor de oameni? Nu uita că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4;8) și dorește ceea ce este cel mai bine pentru tine, dorește fericirea ta (Isaia 48;17-18), nu vrea moartea păcătosului, ci „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(1 Timotei 2;4).

Beția face fricos pe cel viteaz, desfrânat pe cel înfrânat, ucide chibzuința și orbește mintea. Cu adevărat bețivului i se pot aplica cuvintele Psalmistului David: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte și s-a asemănat lor.” (Psalmul 48;21). Băutura distruge trupul. Față de trupurile noastre avem datoria de ale îngriji: „Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește” (Efeseni 5;29) pentru că este „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6;19), spune Sfântul Apostol Pavel. Ce poruncă iubitoare! De asemenea, când Creatorul i-a creat pe oameni, i-a „încununat cu slavă și cinste” (Psalmul 8;5). Oare nu este timpul să aduci cinstea, slavă și sfințenia în viața ta, având o viața echilibrată, fără păcatele mari care se numesc patimi sau vicii? Nu e timpul să împlinești cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6;20)?

Am scris până aici despre această patimă și voi continua, deși îmi dau seama că e că și cum aș fi scris pentru niște orbi. Cam în stadiul acesta se află alcoolicii. Dacă cel care se îmbată înnebunește, chiorăște și surzește, ce folos să-i mai dai sfaturi? Cel care are nevoie de sfat nu aude, iar cel înfrânat nu are nevoie de sfat, că-i lipsit de această patima a beției. Să nu ne mai îngrijim de boală? Nu e bună nici soluția aceasta! Sunt vrednici de mila bețivii, căci și trupul și l-au distrus, și sufletul l-au cufundat în gheena iadului.

ISTORIA BĂUTURILOR ALCOOLICE

Băuturile alcoolice au fost folosite aproape în întreaga lume, încă din timpuri străvechi. Există consemnări ale folosirii acestora de către vechile civilizații încă din anul 6.000 î. de Hristos. Producerea vinului își are originea în Orientul Mijlociu, unde vița de vie dădea roade fără îngrijiri speciale. Vechiul Testament îi atribuie lui Noe plantarea primei culturi de vița de vie, considerându-l și prima persoană care s-a îmbătat. În orașul sumerian Nippur, berea și vinul erau folosite că băuturi tonice, în scop medical încă din anul 2.000 î. de Hristos. Manifestările religioase ale vechilor egipteni și ale asirienilor include petreceri care durau zile de-a rândul și la care se consumau băuturi alcoolice. Unul dintre cei mai populari zei egipteni, Osiris, era considerat a fi primul cultivator al viței de vie și cel ce produsese berea din cereale. Este de asemenea interesant de știut faptul că un faraon ce a trăit acum aproximativ 5.000 de ani a scris primul epitaf dedicat unui alcoolic.

În Grecia, beția nu era un fapt cunoscut înaintea apariției noului zeu Dionysos (zeul vinului și al petrecerilor). Prin secolul al VII-lea î. de Hristos, consumarea băuturilor alcoolice devenise o parte importantă a vieții de zi cu zi. Grecii au remarcat faptul că, deși vinul poate crea o stare plăcută, poate, de asemenea, să-l determine pe un individ să facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar fi făcut sau chiar să-și iasă din minți. Filosofi greci, cum ar fi Socrate sau Platon recomandau cumpătarea și incriminau abuzul de alcool. Oricum, se știe că sfaturile lor au fost adesea ignorate, între cei care le-au ignorat aflându-se și Alexandru cel Mare, despre care se crede că ar fi murit în timpul unei petreceri, la vârsta de 33 de ani, după ce cucerise întreaga lume cunoscută. E posibil ca beția pe scară largă să fi dus la căderea Babilonului, în anul 539 î. de Hristos. Persii au atacat și distrus orașul în timpul unui festival când toți locuitorii erau beți. Romanii au fost familiarizați cu vinul de către greci și, cu toate că ei au cucerit Imperiul Grec, au fost de fapt cuceriți de cultura greacă, de zeii lor și de dragostea grecilor pentru consumul vinului.

Romanii au transformat sărbătorile bahice (Dionysos a devenit Bachus, în latina) în manifestări de o amploare necunoscută la acea vreme, caracterizate prin excese alimentare și de alcool, orgii sexuale, ceremonii religioase stranii, crime ritualice. Consumul băuturilor alcoolice era răspândit printre reprezentanții claselor superioare și printre conducătorii Imperiului Roman, vânzarea și folosirea acestora ajungând până în Spania, Franța, Germania și în Insulele Britanice. Pe măsură ce luxul, avariția și ambiția au condus spre declinul Romei, lăcomia și băutura i-au aruncat pe împărați în decadență și moarte. Creștinismul a ajutat la instaurarea unei poziții moderate fața de consumul de băuturi alcoolice. Astfel, băuturile alcoolice s-au extins de la o țară la alta, fiind transformate în funcție de tipul de fructe existent și de gusturile locuitorilor: vodka obținută din cartofi în Rusia, whisky, bere, gin, coniac în Europa, berea în Insulele Britanice, „saki” în Japonia, „soma” în China, „chica” și „pulque” în America de Sud, romul în Insulele Caraibe. În sfârșit, oricine are acces (și o anumită preferință) la băuturile alcoolice.

CAUZELE ALCOOLISMULUI

În primul rând, trebuie să precizăm diferența între beție și alcoolism. Astfel beția este rezultatul consumului unei cantități excesive de alcool, de către o persoană, indiferent dacă acesta consumă regulat sau mai rar băuturi alcoolice. În schimb alcoolismul este preocuparea permanentă pentru băuturile alcoolice, care este caracterizată printr-o pierdere a controlului cauzată de consumarea acestuia, și a unei dependențe de alcool, astfel nu oricine se îmbată este alcoolic, și nu toți alcoolicii se îmbată, însă alcoolismul este o intoxicație cu alcool datorită consumului excesiv și repetat de băuturi alcoolice. Beția este un păcat, iar alcoolismul este o patimă, o înrobire în păcat.

Cauzele acestora sunt: 

1. Cauze fiziologice, adică o predispoziție moștenită-înnăscută (genetică), spre alcoolism. (Aceasta nu înseamnă însă predestinare, sau că cel care are această inclinație înnăscută nu se poate abține de la alcool).

2. Cauze psihologice:

- exemplul părinților, al prietenilor, colegilor și influența anturajului.

- o educație deficitară, toleranța părinților, lipsa iubirii, aprecierii și respectului în familie.

- neînțelegerile între soți, păcatul preacurviei săvârșit de unul dintre soți.

- încercarea de a fugi din viața reală, de a fugi de neliniște, deprimare, frustrare, eșec prin alcool.

- nu în ultimul rând lipsa fricii de Dumnezeu și necunoașterea poruncilor Sale.

Deci alcoolul pentru unii a devenit ca un fel de refugiu, dar din păcate nu un refugiu real, pentru că la început alcoolul este ca un calmant, îți dă o senzație de bine, scade neliniștea, devii mai vorbăreț, îți oferă curaj, te relaxează, ești mai puțin îngrijorat, uiți de necazuri. Însă toate aceste aparențe avantaje au efect de bumerang, deoarece atunci când efectul de calmant dispare, neliniștea și îngrijorarea reapare, dar într-un mod diferit, și anume mai puternic, astfel te simți mai neliniștit și încordat. Mulți însă revin din nou la pahar să-și potolească îngrijorarea, dar când se trezesc din nou, aceasta reapare cu și mai multă putere, astfel acest om dacă continuă să bea intră într-un cerc vicios din care greu va mai ieși.

MODALITĂȚI PRACTICE DE A ELIMINA PATIMA BEȚIEI

  În primul rând, trebuie să menționăm și orice om trebuie să fie conștient că alcoolul nu face parte din lucrurile necesare vieții, că aerul, apa și hrana, astfel omul poate trăi și fără alcool. În cazul în care se ajunge la alcoolism, este nevoie de obicei de centre de tratament și recuperare, deși mulți specialiști afirmă că alcoolismul nu poate fi vindecat, ci se poate ajunge doar la un anumit grad de recuperare, cu ajutorul unui program de abstinență totală, adică cât timp alcoolicul se abține total de la băutură este bine, dar în momentul când bea puțin, din nou patima revine.

Problema este însă că alcoolicul de multe ori nu acceptă ajutorul și nu recunoaște că are vreo problemă, însă când membrii familiei iau măsuri pentru a contracara efectele pe care alcoolismul le are asupra lor, alcoolicul poate să înceapă să-și dea seama că are probleme. Deci primul pas în rezolvarea problemei este recunoașterea ei, dacă acestuia i se pun următoarele întrebări, el poate să-și dea seama că ceva nu este în regulă în viața lui. Aceste întrebări ar putea fi: Poți să trăiești fără alcool, o lună? Dacă nu de ce? Ți se întâmplă să te gândești la băutură când trebuie să te ocupi de altceva? Încerci să-ți păstrezi o rezervă de alcool pentru ca să fi sigur că nu-ți va lipsi atunci când vei avea nevoie de el? Ești în stare să bei mai mult acum decât altădată și să rămâi totuși într-o stare de funcționare? Primul pas și cel mai mare este deci ca bețivul să ajungă să spună și când este treaz: „Sunt un bețiv!” Întâi de toate trebuie acționat pe plan psihologic.

După ce acesta își recunoaște problema, el trebuie sfătuit cu iubire, și astfel să se afle cauza sau cauzele alunecării în alcoolism și eliminarea lor. De asemenea prin consilierea făcută de medici în centre de recuperare, trebuie să se clădească o relație de prietenie între pacient și medic sau consilier, alcoolicul sau cel ce are patima beției trebuie să aibă un confesor cu care să aibă o relație apropiată de prietenie, și căruia să-i mărturisească reușitele și înfrângerile din lupta lui contra alcoolului. Preotul duhovnic este ideal pentru o asemenea sfătuire.

Trebuie oferită o motivație bună pentru a stăpâni alcoolul și a nu-l lăsa că el să te stăpânească, cum spune de altfel un proverb românesc: „Băutura, să o bei tu pe ea, nu să te bea ea pe tine”. Cea mai bună motivație este aceea de a-I plăcea lui Dumnezeu, dorind din toată inima să-I faci voia. O altă motivație ar fi aceea de a avea o sănătate mai bună, atât pentru tine, cât și pentru familia ta.

Evitați orice sursă posibilă de unde ați putea fi ispitit sau aprovizionat cu băutură, cum ar fi prietenii de pahar, barurile, petrecerile unde se consumă alcool, etc.

Spuneți-le în mod ferm celor din familie, prietenilor și cunoștințelor că vreți să vă lăsați de băut și cereți-le ajutorul dacă este cazul.

Când simțiți dorința de a bea, probabil din cauza unui moment tensionat, atunci este momentul să vă rugați la Dumnezeu să vă ajute, atunci trebuie să vă rugați stăruitor să nu cadeți în ispită. Cereți-I lui Dumnezeu putere să vă ajute să învingeți această slăbiciune, dar să știți că El vă va ajuta doar dacă vreți cu adevărat să vă lăsați de băutură. Astfel, soluția la orice viciu sau patimă este dată de principiul: „În Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului” (Galateni 5;16). Iar Efesenilor le spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă îmbătați de vin, în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre, mulțumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu și Tatăl. Supuneți-vă unul altuia, întru frica lui Hristos.” (Efeseni 5;18-21). Deci cel ce are probleme cu alcoolul trebuie să se roage, pentru că roadele rugăciunii sunt: „blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5;23), și aceste daruri ale Duhului Sfânt ajuta pe om în lupta cu păcatul. Atunci nu vom cădea pradă disperării sau îngrijorării pe care să o înecăm în alcool, nu vom face și păcatul deznădejdii, unul din cele mai mari păcate, păcat împotriva Duhului Sfânt despre care Mântuitorul Hristos a zis: „Orice păcat și orice hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta” (Matei 12;31). Nu trebuie să ne găsim refugiu în alcool, ci în rugăciune.

Dacă recidivați, adică dacă vă scăpați o dată și consumați alcool sau chiar vă îmbătați după ce v-ați lăsat, nu abandonați hotărârea de a vă lăsa de acest viciu, ci aceasta ar trebui să aprindă și mai mult dorința și ambiția de a vă lăsa complet. O recidivă sau mai multe nu înseamnă că ați pierdut lupta, continuați și veți reuși, deoarece atunci când abandonați pierdeți toată lupta de până atunci, iar dacă continuați, veți izbândi. „De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui”, a spus Mântuitorul Hristos în Sfintele Evanghelii. Păzește-te de deznădejde, și nu lasă ca o recidivă sau mai multe să te facă să gândești: nu sunt bun de nimic; nu voi reuși niciodată; totdeauna când îți vine un astfel de gând, scoate-l imediat din minte și fii că un alergător de la maraton care când cade se ridică și-și continuă cursa. Tot așa și tu, nu contează de câte ori ai căzut, tu continuă cursa, roagă-te și, cu darul lui Dumnezeu, vei birui.

Deci cel mai mult trebuie înțeles că dependența de alcool este mai întâi ceva psihologic și apoi ceva fizic. Întâi mintea dictează: „Ia și bea” și abia apoi „cere corpul”, iar aceasta din urma se întâmplă doar în cazul celor care au devenit cronici. Așa explică medicina și psihologia, așa explică și învățătura Bisericii Ortodoxe despre ispite: diavolul aduce mai întâi în minte orice păcat. Dacă mintea noastră s-a învoit cu păcatul, diavolul ne-a câștigat. Dacă însă imediat eliminăm gândul, îndepărtăm ispita, atunci diavolul devine neputincios. Să împlinim așadar în lupta cu beția, cuvântul Sfântului Apostol Petru: „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia stați împotrivă, tari în credință !” (1 Petru 5;8-9).

Din „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”

Iată ce-l învață Neagoe Basarab pe fiul său Teodosie dacă va vrea să fie domnitor:

„Cu băutură să nu-ți îngreuiezi trupul, că mulți zic: bună este băutura multă. Cum este bună? Omul, când se îmbată, dacă are minte multă atunci o pierde, dacă are mâini, nu-i sunt de folos, dacă are picioare nu poate merge în ele, dacă are limbă, nu poate vorbi cu ea. Deci, cum să nu fie rea beția, dacă întreg trupul nu-i mai folosește, că să poată face ceva pentru Dumnezeu și pentru oameni. Și încă și alt rău izvorăște din beție, și anume mai întâi îmbolnăvește trupul și-și sărăcește casa, apoi își pierde mintea. Și din clipa în care-și pierde mintea, atunci este pierdut și cu sufletul. Și tu să bei, dar cu măsura, încât mintea ta să biruiască vinul, iar nu să biruiască vinul mintea ta... Să nu faci daruri la beție, pentru că îți vei risipi vistieria și îți vei căpăta nume rău, că vor zice așa: „Să mergem chiar acum la domnul acela nevrednic, pentru că acum este beat; deci, când este treaz, el nu ne va da, iar când se îmbată, își pierde mintea și nu știe cui dă!”... La beție să nu te mânii, nici să osândești, pentru că și aceasta este un nume deosebit de rău... Căci și Sfânta Scriptură mărturisește, zicând: „Sunt unii care mai mult se mulțumesc și se bucură de cuvinte bune, decât alții de mâncare și de băutură”... Ascultă pe Domnul zicând: „Luați seama, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare și de băutură!” și iarăși prin Proorocul zice: ”Treziți-vă, băutorilor de vin la beție și tânguiți-vă că se ia din mijlocul vostru veselia și bucuria!”. Bine este a sta departe de vinul cel mult, căci este scris: ”În lemnele cele multe se face foc mare și în mâncărurile cele multe se ațâță desfrâul; precum untdelemnul ațâță flacăra, așa și vinul pornește patima desfrâului”. Căci precum lucrătorul bețiv nu se va îmbogăți, așa și sufletul care iubește beția nu va înmulți faptele bune, ci și ceea ce are va pierde... Fiule, ”la vin nu te face viteaz” și nu te lăuda cu el, ”căci pe mulți i-a pierdut vinul” și multe rele a făcut. El a făcut pe Noe să adoarmă dezgolit și a râs fiul său Ham de el, el a făcut pe Lot să se însoțească cu fiicele sale, el a doborât în cele din urma pe Samson cel viteaz, bărbat care se născuse din făgăduință și puternic cum n-a mai fost un altul între fii oamenilor... Omul când apucă patima beției își vede pieirea, dar nu se mai poate opri. Solomon simțea și scria că a pierdut cârma vieții și totuși nu s-a mai putut întoarce din calea pieirii. N-are diavolul alt ajutor mai bun ca băutura și beția”.

„În vino veritas!” („În vin e adevărul”)

Expresia este veche de peste 2000 de ani, dar cu cât mai veche cu atât mai vestită, ca și vinul la care se referă. Paternitatea ei este atribuită lui Alceu, poet grec care a trăit cu 6 veacuri înaintea erei noastre. Pe vremea lui, celor bănuiți de fapte infamante li se turnau vinuri tari în amfore mari de lut, spre a-i îmbăta și scoate de la ei adevărul. Din acest fapt a scos și Alceu un adevăr pe care l-a turnat în cupa mică a unei maxime, extrem de des aflată pe buzele oamenilor. Omul, la băutură, devine expansiv, vorbăreț. El dezvăluie atunci taine, intimități, adevăruri pe care la ascunde când este treaz. Expresia se folosește și în zeflemea.

Alte expresii

A bea vin unde cântă broasca = a bea apă; A boteza laptele, rachiul sau vinul = a pune apă în..., a falsifica; A-I ajunge pe cineva băutura = a se îmbăta; A lucra pe cineva în foi de viță = a unelti împotriva cuiva, a pregăti ceva în ascuns împotriva cuiva; Bețivului și dracul îi iese cu ocaua înainte = bețivul găsește oriunde prilej să bea; Beat mort (sau turtă, lemn, lulea, crița, tun, cuc, frânt...) = beat peste măsură.

Mintea și vinul

O veche istorioară din Orient spune așa: Când omul bea primul pahar, mintea începe să se îngrijoreze, spunând: „Destul, vinule, destul... Oprește-te, ajunge!” Când omul mai bea încă un pahar, atunci mintea se supăra și se ia la ceartă cu vinul, fiindcă după ce omul bea și al doilea pahar, vinul începe a împinge mintea, că să-i ia locul. Și de aici ceartă și neînțelegere. La cel de-al treilea pahar pe care îl bea omul, mintea supărată îi zice vinului: „De-acum rămâi tu în locul meu!” Iar omului îi zice: „Rămâi sănătos, omule!” Nu ți-a fost de ajuns un pahar, ci ți-au trebuit trei, iar după trei vin treizeci și trei. De acum ascultă de vin”. Deci, de la al treilea pahar începe slujba diavolului. Diavolul priveghează neîncetat și-i îndeamnă pe oameni să intre în cârciumi „la un pahar”. Când este omul necăjit, diavolul îndată îi șoptește: „Hai, omule, ia un pahar!”. Dacă este ostenit, îl îndeamnă: „Hai ia un pahar!”. Iar dacă-i Duminică sau o altă sărbătoare mare: „Hai în cârciumă la un pahar!”, iar în aceste pahare este moarte și otrava.

Olofern, viteazul general al oștirilor asiriene, din cauza beției și-a pierdut capul (Iudit 12;13). Așa își pierd capul și sufletul și în vremurile noastre mulți creștini nesocotiți din cauza beției. Nabal, bogătașul israelian, prin beție și-a pierdut sănătatea, viața și soția (1 Regi 25;86-89). Urie, îmbătat de David, n-a priceput și și-a pierdut cumpătul, soția și viața (2 Regi 11;16-17). Împăratul Ila, în vremea chefului și beției sale, a fost lovit cu sabia de Zimri și ucis (3 Regi 16;8-10). Baltazar, împăratul Babilonului, în noaptea monstruosului chef și a beției lui, și-a pierdut tronul, împărăția și viața (Daniel cap. 5).

Bețiile de ziua numelui (onomastica)

Mulți creștini serbează ziua numelui înconjurați de cei dragi din familie și alți invitați. Numai că de cele mai multe ori se îmbată în această zi. Despre, sfinții ale căror frumoase nume le purtăm (Ioan, Gheorghe, Nicolae, Vasile, Maria...) nu scrie nicăieri că erau iubitori de alcool și de petreceri cu mare risipă. Spre exemplu Sfântul Nicolae a fost un mare făcător de minuni și sfânt al milei, ultimul ban pe care l-a avut împărțindu-l săracilor. Sfântul Gheorghe a făcut altfel de vitejii decât acelea care se fac în stare de ebrietate sau pe la cârciumi. Sfântul Ioan Botezătorul n-a băut niciodată vin sau altă băutură amețitoare. Și dacă Sfinții au fost pilde mărețe de înfrânare și mare sfințenie, atunci de ce oamenii care le poartă numele țin cu orice preț să facă mare chef și să se îmbete de ziua numelui lor? Poate că acești sfinți dacă s-ar ivi în lume, ar striga după cei care le poartă numele și le-ar zice: „Oameni buni, ori vă purtați după numele ce le aveți, ori vă lepădați de aceste nume... căci altfel ne batjocoriți amintirea”.

Un raport în iad

Azi mai mult ca niciodată

Multă lume se îmbată,

Căci satana singur știe

Câți câștigă prin beție.

Se spune că odată Scaraoschi, mai marele dracilor, a chemat la raport pe toți dracii din lume ca să le ceară socoteală despre isprăvile pe care le-au mai făcut printre oameni. Iată sosește unul și se închină în fața lui Scaraoschi. „De unde vii, fârtate, și ce isprăvi ai făcut?” „Am fost acolo și acolo, întunecimea voastră, și am aprins ura și mânia între oameni; pe urmă au trecut la bătaie și unul l-a omorât pe celălalt.” „și cât timp ți-a trebuit pentru izbânda aceasta?” „Trei ani, întunecimea voastră.” „Trei ani? Atât ți-a trebuit pentru isprava asta?”- striga Scaraoschi plin de mânie și jap, jap, pe spatele diavolului.

Un alt diavol sosește și se închină. „Dar tu, argate, de unde vii și ce-ai făcut?” „Eu, întunecimea voastră, am tras un om în patima desfrânării”. „Și cât timp ți-a trebuit pentru lucrul acesta?” „Un an, întunecimea voastră.” „Pfui, împielițatule, un an ai cheltuit tu pentru un astfel de fleac?” - striga Scaraoschi și jap, jap îi trage și ăstuia o mamă de bătaie. Sosește încă un drăcușor la închinare. „Dar tu, Aghiuță, ce-ai putut face prin lume?” „Eu, întunecimea voastră, i-am făcut pe niște oameni să înjure, să se desfrâneze, să se bată și să se omoare”. „Și cât ți-a trebuit pentru izbânda asta?” „O singură zi, întunecimea voastră.” „Bravo, Aghiuță. Și cum ai putut tu face această ispravă?” „Cu băutură, întunecimea voastră... i-am adus pe oameni la birt și i-am îmbătat. Iar după ce s-au îmbătat au voit să se desfrâneze cu niște femei, de la femei s-au luat la ceartă, la bătaie, iar bătaia s-a terminat cu omor.” „Bravo, Aghiuță, bine te-ai purtat”, îi zise Scaraoschi, bătându-l pe umăr. Apoi le zise celorlalți: „Iar voi nemernicilor care ați cheltuit ani de zile până să câștigați un suflet, luați pildă de la Aghiuță, fratele vostru: FOLOSIȚI și VOI ALCOOLUL!”.  

Răspunsul lui Diogene

Diogene - vestit filozof din vremea lui Alexandru Macedon - fu îmbiat odată cu un pahar de băutură. Diogene lua paharul și îndată îl răsturna jos. „De ce ai făcut, Diogene, acest lucru ?” „L-am răsturnat eu - răspunse Diogene - ca nu cumva să mă răstoarne el pe mine!”.

Beția este mai rea decât crima și curvia

Am aflat o istorioară din care se poate vedea foarte clar că beția este mai rea decât crima și curvia: A trăit odată un om în frică și-n dragoste de Dumnezeu, un credincios care s-a ostenit să supere cât mai puțin posibil pe Dumnezeu. Într-o zi a apărut diavolul lângă el și i-a zis: „De atâția zeci de ani sunt cu ochii pe tine, am încercat în fel și chip și nu te-am putut înșela să faci nici unul dintre păcatele mari, strigătoare la cer. Așa nu se mai poate, trebuie să faci și tu măcar unul dintre ele. Iată te las să-ți alegi: crima, curvia sau beția. După trei zile mă voi întoarce să-mi spui ce ți-ai ales”. S-a gândit omul: crima nu-mi pot alege fiindcă aș călca porunca a șasea „Să nu ucizi!”; curvia în nici un caz nu mi-o pot alege fiindcă în felul acesta aș călca porunca a șaptea „Să nu fii desfrânat!”; nu-mi rămâne decât să aleg beția. O să mă îmbăt și eu de câteva ori, apoi am scăpat de păcatul ăsta. După trei zile a venit diavolul și l-a întrebat: „Ei, ia spune-mi, ce ți-ai ales?” Iar omul i-a spus: beția! și diavolul a plecat. La puțin timp după aceea omul s-a îmbătat criță, neștiind ce face a violat-o pe mama lui și apoi în aceeași stare de beție și-a ucis tatăl. IATĂ CĂ beția ESTE MAI REA DECÂT CRIMA și CURVIA, CĂCI DIN BEȚIE LE-A FĂCUT și PE CELELALTE DOUĂ.

ALCOOLISMUL DIN PUNCTUL DE VEDERE AL MEDICINEI

EFECTELE ALCOOLULUI ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

ALCOOLUL CREȘTE PUTEREA DE MUNCĂ?

Alcoolul crește puterea de muncă?! Așa s-ar părea. Imediat ce am consumat o anumită cantitate de alcool (o țuică „mică”, un pahar de vin „mai mare” etc.), avem senzația că suntem mai puternici, mai curajoși, că suntem în stare să muncim cât zece. Este așa-numita fază de excitație (vezi mai jos fazele intoxicației alcoolice). Ea se datorează biciuirii sistemului nervos și constă dintr-o slăbire a proceselor de inhibiție, acesta fiind unul din primele efecte ale acțiunii toxice a alcoolului. După această fază de excitație însă, randamentul muncii celui aflat sub acțiunea alcoolului scade; nu va fi niciodată superior randamentului pe care îl are când nu se află în această stare. În condiții experimentale s-a demonstrat că oboseala apare de două ori mai repede la cei aflați sub influența alcoolului, deși inițial ei lasă impresia că au o capacitate de muncă ridicată.

În plus, munca se face anarhic, nu se mai ține seama de regulile de securitate, semnele care atrag atenția asupra pericolelor pot trece neobservate. Cu cât concentrația în alcool a băuturii consumate va fi mai mare, cu atât efectul său va fi mai dăunător, viteza și precizia mișcărilor vor avea de suferit. Deosebit de important este acest lucru pentru cei care muncesc cu mașini care cer precizie, pentru conducători auto etc. Datele statistice arată că nu este absolut necesară o stare de beție avansată pentru producerea unui accident rutier. Astfel, când alcoolul atinge o concentrație de 0,3 - 0,5 mg la litrul de sânge, riscul de accidentare se dublează. Aceasta concentrație se poate atinge dacă s-a consumat un pahar de vin destul de slab alcoolizat (8%). Vă închipuiți ce se întâmplă când se consuma o băutură alcoolică mai concentrată (rom, lichior etc.), alcoolizată 30-35%. Dacă ținem seama și de faptul că după 4-5 paharele de țuică alcoolul din sânge (alcoolemia) se mai poate afla a doua zi încă la un nivel de peste 1 mg la litru, putem aprecia cât este de dăunătoare, pentru munca unui conducător auto, obișnuința de a bea băuturi alcoolice. Să nu uitam că atunci când alcoolemia depășește 1 mg la litru (1 la mie), riscul de accidentare este de trei ori mai mare.

Mai putem susține oare acum că sub influența alcoolului crește puterea de muncă?...

ALCOOLUL ESTE HRĂNITOR?

Pentru aceasta, el ar trebui să asigure materialul necesar construcției de celule care să le înlocuiască pe cele uzate, să aducă energia necesară proceselor complicate care au loc într-un organism viu. Factorii nutritivi pe care ni-i aduc alimentele sunt proteinele date de carne, lapte, oua, fasole etc., grăsimile și glucidele (zaharurile, făinoasele etc.) În plus, acestora li se adaugă vitaminele și sărurile minerale, factori absolut necesari desfășurării normale a vieții organismelor. Alcoolul în stare pură nu conține nici unul din acești factori nutritivi, mai mult decât atât, pentru a fi ars, în organism, el consumă o mare cantitate de vitamina B1, sărăcind rezervele aduse prin alimentație. În ceea ce privește factorii nutritivi conținuți în băuturi (vin, bere etc.), ei nu țin de alcool, și calitatea lor este atât de redusă, încât ar trebui consumate cantități uriașe pentru ca ele să reprezinte un aport real. De exemplu, în 100-200 g cereale sunt mai mulți factori nutritivi decât în 4 litri de bere.

Rolul nutriției este de a asigura energia și de a menține structura și funcția organismului. Alimentele furnizează energie și asigură „cărămizile” necesare pentru a înlocui celulele uzate sau distruse și compușii nutritivi necesari funcționarii organismului. Alcoolicii au cel mai adesea o alimentație deficitară cu un aport redus de nutrienți esențiali și implicit cu afectarea atât a furnizării de energie cât și a întreținerii structurilor. Mai mult, alcoolul interferă cu procesele nutritive prin afectarea digestiei, depozitării, utilizării și excreției nutrimentelor.

Perturbarea digestiei și utilizării nutrimentelor

Odată ingerate, alimentele trebuiesc digerate. Digestia începe în gură și continuă în stomac și intestin, cu ajutorul pancreasului. Nutrimentele provenite din digestia alimentelor sunt absorbite din intestin și ajung în sânge fiind apoi transportate la ficat. Ficatul pregătește nutrimentele pentru utilizarea imediată dar le și depozitează pentru utilizarea ulterioară. Alcoolul inhibă degradarea nutrimentelor în molecule utilizabile prin scăderea secreției enzimelor digestive produse la nivelul pancreasului. Alcoolul perturbă absorbția substanțelor nutritive prin distrugerea celulelor ce tapetează stomacul și intestinul cât și prin împiedicarea transportului sanguin al unor nutrimente. În plus, deficitele nutritive pot genera prin ele însele probleme suplimentare de absorbție.

Chiar dacă substanțele nutritive sunt digerate și absorbite, alcoolul poate împiedică utilizarea lor optimă prin alterarea transportului, depozitării și excreției. Diminuarea depozitelor hepatice al unor vitamine cum ar fi vitamina A, și creșterea excreției unor nutrimente cum ar fi grăsimile, indică tulburări în utilizarea substanțelor nutritive la alcoolici.

Consumul cronic de alcool reduce puterea organismului prin denutriție (reduce capacitatea de apărare a organismului împotriva infecțiilor). Alcoolul începe prin a tulbura funcția mucoasei stomacului, ducând la gastrite, dispepsii gastrice cu scăderea secreției digestive și reducerea poftei de mâncare până la dispariție și ulcer gastric și duodenal. Consumul de alcool poate interveni în ulcerogeneză (apariția ulcerului) prin stimularea secreției acidopeptice (acid clorhidric și pepsina, o enzimă care are capacitatea de a liza proteinele), prin agresarea directa a mucoasei gastrice și duodenale datorită distrugerii sistemelor de apărare a acesteia (gastrita alcoolică) precum și prin inducerea cirozei hepatice sau pancreatitei cronice, după un consum de lungă durată.

Deci suntem lămuriți și asupra „calităților” nutritive ale alcoolului!

ALCOOLUL PROEJEAZĂ LA FRIG?

În ce privește protejarea la frig, aproape că nu mai este cazul să insistăm. Nu puține sunt cazurile când, după un chef mai mult sau mai puțin strașnic, pe vreme de iarnă, cei care au plecat „bine încălziți” să întâmpine gerul și zăpada, au fost găsiți înghețați. Cum este posibil acest lucru? Alcoolul intoxică sistemul nervos, tulburând între altele activitatea centrului care dirijează termoreglarea (păstrarea și pierderea de căldură de către organism). Desigur că cel care a consumat alcool are o senzație de căldură: pielea lui este fierbinte, indiferent de temperatura aerului înconjurător și colorată trandafiriu, dar aceasta se datorează dilatării vaselor de sânge ale pielii, sub influența alcoolului, care este un puternic vasodilatator. Astfel, circulația sângelui în piele devine mai intensă, favorizând eliminarea unor mari cantități de căldură produsă prin arderile interne. Când cel care a băut alcool se află în frig, cum se întâmplă iarna, pierderea de căldură poate depăși mult producerea de căldură. Așa se explică de ce pot îngheța cu ușurință, în timpul iernii, cei care au consumat alcool.

 În alimente se găsesc trei componente nutritive de bază - carbohidrați (glucide), proteine și lipide - care sunt utilizate ca energie după ce în prealabil sunt convertiți în produși mai simpli. Unii alcoolici își asigură aproximativ 50% din totalul zilnic de calorii din alcool, adesea neglijând alimente esențiale.

Chiar și atunci când aportul alimentar este adecvat, alcoolul poate stânjeni mecanismele prin care organismul controlează nivelul sanguin al glucozei, rezultând fie creșterea fie scăderea nivelelor glicemiei. La alcoolicii nediabetici creșterea glicemiei (hiperglicemia) - produsă de un deficit al secreției de insulină - este de obicei tranzitorie și fără consecințe de durată. Scăderea glicemiei (hipoglicemia), fie ea și de scurtă durată, poate cauza probleme serioase. Hipoglicemia poate surveni atunci când un individ care nu a mâncat (malnutrit) ingeră alcool. Atunci când nu există alimente pentru a furniza energie, rezervele glucidice sunt epuizate iar produșii rezultați din metabolizarea alcoolului inhibă formarea de glucoza din alți compuși cum ar fi aminoacizii. Prin urmare, alcoolul lipsește creierul și alte țesuturi de glucoza necesară pentru energie și funcționare.

Deși alcoolul reprezintă o sursă de energie, modul în care organismul produce și utilizează energia provenită din alcool este prea complex pentru a fi explicat printr-o simplă conversie în calorii. Mecanismele responsabile de aparența ineficiență în convertirea alcoolului în energie sunt complexe și incomplet elucidate, dar s-au emis câteva ipoteze. De exemplu, alcoolismul cronic se asociază cu un sistem de metabolizare a alcoolului ineficient, numit sistemul microzomal de oxidare a alcoolului (MEOS). Mare parte din energia produsă prin metabolizarea alcoolului pe calea MEOS este pierdută sub formă de căldură decât folosită ca energie pentru organism.

ALCOOLUL ȘI MENTINEREA STRUCTURII ȘI FUNCȚIEI CELULARE

Structura

Deoarece celulele sunt alcătuite în mare parte din proteine, o dietă cu un conținut adecvat de proteine este importantă pentru menținerea structurii celulare, în special dacă celulele sunt deteriorate. Cercetările au arătat că alcoolul afectează metabolismul proteic prin perturbarea descompunerii proteinelor în aminoacizi, prin stânjenirea procesării aminoacizilor la nivelul intestinului subțire și ficatului, prin afectarea sintezei proteinelor din aminoacizi și a producerii proteinelor la nivelul ficatului.

Funcția

Nutrimentele sunt esențiale pentru funcționarea adecvată a organismului; proteinele, vitaminele și mineralele reprezintă instrumentele de care organismul are nevoie pentru a funcționa adecvat. Alcoolul perturbă funcționarea organismului prin producerea de deficite nutriționale și prin afectarea mecanismelor necesare pentru metabolizare nutrimentelor.

ALCOOLUL ȘI VITAMINELE

Vitaminele sunt esențiale pentru menținerea creșterii și un metabolism normal deoarece ele intervin în multe procese fiziologice. Alcoolicii cronici („băutorii înrăiți”) au multiple deficite vitaminice din cauza reducerii ingestiei de alimente și, în unele cazuri, tulburarea absorbției, metabolismului și utilizării. De exemplu, alcoolul inhibă absorbția grăsimilor și ca urmare reduce absorbția vitaminelor A, E și D care sunt absorbite împreună cu grăsimile din alimentație. Deficitul de vitamina A se poate asocia cu scăderea acuității vizuale la întuneric iar cel de vitamina D cu o fragilitate crescută a oaselor. Deficitul vitaminelor A, C, D, E, K și a celor din grupul B, prezent la unii alcoolici, interferă cu vindecarea rănilor. Deoarece vitamina K este necesară pentru coagularea sângelui, deficitul acesteia poate cauza tulburări de coagulare ceea ce duce la sângerare în exces. Deficitul altor vitamine implicate în buna funcționare a creierului poate produce o afectare neurologica severă.

ALCOOLUL ȘI MINERALELE

Deficitul unor minerale cum ar fi calciul, magneziul, fierul și zincul este frecvent întâlnit la alcoolici, deși alcoolul nu pare să afecteze prin el însuși absorbția acestora. Acest deficit pare să fie mai degrabă secundar altor probleme legate de ingestia de alcool: reducerea absorbției calciului ca urmare a malabsorbției grăsimilor; deficitul de magneziu din cauza reducerii aportului, excreției urinare crescute, vărsăturilor și diareei; deficitul de fier asociat cu sângerările gastrointestinale; pierderea de zinc legată de alte deficite nutriționale.

Deficitul de minerale poate cauza o gamă largă de consecințe medicale, de la boli osoase asociate cu lipsa de calciu până la orbiri nocturne și leziuni cutanate legate de lipsa de zinc.

ALCOOLUL ȘI COMPORTAMENTUL UMAN

 

Efectele intoxicației cu alcool asupra comportamentului depind de doi factori: concepțiile și așteptările celui care consuma cu privire la alcool și cantitatea de alcool ingerată. Acești factori interacționează în mod complex pentru a influența comportamentul. De exemplu, mulți oameni consideră că alcoolul poate mări apetitul sexual. Contrar acestor așteptări, libidoul scade pe măsură ce nivelul sanguin al alcoolului crește. Oricum, acesta crește la persoanele care sunt convinse că au consumat alcool dar cărora li s-a administrat de fapt un substituient non-alcoolic.

De asemenea, cantitatea de alcool ingerată influențează efectele psihologice. Alcoolul este un depresant al sistemului nervos central (SNC). La doze mici deprimă selectiv centrii inhibitori. Aceasta înseamnă că alcoolul poate reduce inhibițiile comportamentale atunci când este consumat în cantități modeste și, în mod paradoxal, crește comportamentul agresiv sau social. De exemplu, unii pot consuma un păhăruț sau două înainte de a-și exercita o funcție socială pentru a-și reduce inhibițiile în acest domeniu. În cazul altora este mai probabil să-și exprime sentimentele, inclusiv furia, atunci când au consumat alcool. Se știe că majoritatea sinuciderilor și a omuciderilor se produc în asociere cu consumul de alcool. De asemenea, 35% din totalul violurilor sunt asociate cu băutura.

La concentrații mari (alcoolemie >100mg%), alcoolul deprimă atât centrii excitatori cât și pe cei inhibitori. Astfel e suprimat aproape orice, de la gândirea rațională la coordonarea motorie. Consumul de alcool este responsabil de aproape 50% din totalul accidentelor de circulație fatale și pentru un total anual de 25.000 decese din această cauză. La concentrații și mai mari (alcoolemia >500mg%), alcoolul abolește starea de conștiență mergând până la comă. În final, alcoolul poate deprima centrii respiratori și, mai ales atunci când este consumat în asociere cu sedative (exemplu Diazepam), poate cauza moartea.

FAZELE INTOXICAȚIEI ALCOOLICE

1. Faza de excitație se manifestă clinic prin logoree, volubilitate, tendința la violență, facies congestiv, conjunctive injectate, incoerență verbală și în adresa mișcărilor. Persoana respectivă are un comportament dezinhibat cu pierderea capacității de apreciere a pericolelor, diminuarea performanțelor psihometrice, a reflexelor și creșterea latenței de reacție. Vasodilatația periferică îi creează o falsă senzație de căldură a ambianței.

2. Faza de incoordonare (medico-legala) este caracterizată prin tulburări de vorbire mergând până la vorbire incoerentă, confuzie, absența completă a inhibiției, amețeli, agitație psihomotorie. În această fază se accentuează tendința la agresivitate, apar tulburări de coordonare și echilibru, stingerea progresiva a sensibilității inclusiv a celei dureroase care face posibile micile intervenții chirurgicale fără anestezie, întrucât apare anestezia alcoolică. În acest stadiu, la copilul mare, adolescent și adult este posibilă apariția unui comportament antisocial (agresivitate, furt) de unde vine și denumirea.

3. Coma toxica (alcoolică) se instalează când alcoolemia (nivelul sanguin al alcoolului) atinge valoarea de aproximativ 4 mg/ml. Este o comă liniștită, însoțită de anestezie, ca urmare a efectului narcotic al alcoolului.

CONSECINȚELE DEPENDENȚEI DE ALCOOL

Se cunosc câteva complicații medicale și psihiatrice ale alcoolismului. Efectele clinice ale acestuia sunt rezumate mai jos.

Gastrointestinal. Alcoolismul reprezintă cea mai comună cauză a cirozei hepatice, la care se ajunge trecând prin fazele intermediare de steatoza hepatică („ficat gras”) și hepatită toxică alcoolică. După mulți ani de evoluție, ciroza hepatică poate degenera în cancer hepatic. Alcoolul este asociat și cu alte afecțiuni gastrointestinale cum ar fi ulcerul gastric și duodenal, gastrita, pancreatita acută și cronică și cancerul pancreatic.

Cardiovascular. Alcoolul cauzează câteva complicații cardiovasculare și este responsabil pentru mai mult de 15% din cazurile de hipertensiune arterială (HTA) și pentru mare parte din cazurile de cardiomiopatie dilatativă.

Neurologic. Alcoolismul poate afecta sever sistemul nervos central și periferic. Neuropatia periferică este cel mai adesea responsabilă de apariția ataxiei (coordonarea defectuoasă a mișcărilor) prezentă la băutorii înrăiți. Alte complicații neurologice cauzate de consumul cronic de alcool includ: boala Weinicke (tulburări oculare, ataxie și confuzie) asociată cu deficitul de tiamină (vitamina B1), psihoza Korsakoff, o incapacitate permanentă de a învață lucruri noi și, în final, modificări structurale la nivelul creierului asociate cu tulburări cognitive severe (demența).

Imunologic. Consumul de alcool inhibă funcția neutrofilelor (o parte din globulele albe) și deprimă imunitatea mediată celular (de către limfocite). Așa se explică de ce alcoolicii sunt predispuși să facă infecții grave inclusiv pneumonii fatale și tuberculoză. Deprimarea imunității mediată celular poate fi responsabilă de incidența mai mare la alcoolici a câtorva tipuri de cancer.

Endocrin. Bărbații alcoolici au un nivel crescut de estrogen și unul scăzut de testosteron, ceea ce conduce la impotență, atrofie testiculară și ginecomastie (dezvoltarea sânilor la bărbați).

Obstetrical. O complicație a consumului excesiv de alcool adesea trecută cu vederea este reprezentată de efectele adverse ale acestuia atunci când este consumat în cursul sarcinii. Alcoolul străbate placenta putând determina fenomene toxice la făt, putând produce greutate mică la naștere, perimetru cranian redus, retard mental, diformități faciale, întârziere în creștere, disfuncții de organ, epilepsie, coordonare dificilă, abilități sociale reduse, lipsa imaginației și a curiozității, dificultăți în învățare, incapacitatea de a înțelege noțiuni cum ar fi timpul sau banii, tulburări de comportament (hiperactivitate, anxietate, impulsivitate) cunoscute sub numele de sindromul alcoolului la făt.

Psihiatric. Dependența de alcool este adesea asociată cu probleme emoționale. Mulți alcoolici prezintă anxietate (25%), depresie (20-40%) și halucinații ocazionale. Nu este clar dacă tulburările psihiatrice predispun la dependență de alcool sau sunt urmarea abuzului cronic de alcool. Pacienții alcoolici au adesea tentative de suicid și aproximativ un sfert din totalul sinuciderilor sunt comise de alcoolici, în special bărbați peste 35 ani.

RENUNȚAREA LA ALCOOL

Așa cum ingestia de alcool deprimă sistemul nervos, oprirea consumului produce hiperexcitarea sistemului nervos. Mulți alcoolici prezintă tremurături ale extremităților după 24 ore de la ultima băutură. Dacă abstinența continuă, încep să prezinte tahicardie, transpirații, scăderea poftei de mâncare și tulburări de somn. În unele cazuri, simptomele de sevraj pot fi chiar severe. Timp de 1-3 zile de la ultima băutură alcoolicii pot prezenta diverse accese generalizate. La 3-5 zile, acești pacienți pot prezenta dezorientare, febră ridicată, și halucinații vizuale. Acest sindrom este numit delirium tremens. În timpul acestuia, oamenii sunt foarte sensibili la sugestii. De exemplu, un pacient poate fi convins că un elefant roz dansa pe o funie imaginară între degetele medicului său. Indivizii cu delirium tremens pot fi și paranoici. Delirium tremens este o urgență medicală. Înainte de a exista tratamentele medicale moderne, 15% din acești pacienți decedau. Astăzi decesele din această cauză sunt rare.

Absorbția alcoolului din tractul digestiv (mucoasa bucală, gastrică 20%, intestinală 80%) este rapidă; se poate vorbi și despre o absorbție pe cale respiratorie în cazul inhalării vaporilor de alcool, cât și despre una cutanată (frecții cu alcool). Alcoolemia maximă este atinsă în 20-30 minute în cazul în care stomacul este anterior gol și în maximum 6 ore atunci când stomacul este plin cu alimente. După absorbție, alcoolul se distribuie în ordinea descrescătoare a concentrației în creier, plămân, splină, rinichi, etc. preferând întâi țesuturile bogate în apă (ex. mușchi), apoi pe cele bogate în grăsimi deoarece alcoolul este hidrosolubil. Aproximativ 90% din cantitatea pătrunsă în organism este degradată în ficat sub influența unei enzime numită alcool-dehidrogenază, în ritm de aproximativ 0,10g/Kg/ora, restul eliminându-se prin plămân sau urină. Există și alte căi de metabolizare a alcoolului, dar mai puțin importante.

Nu credeți că această scurtă prezentare este suficientă?

Concluziile vă lăsăm pe dvs. să le trageți...

Dar bănuim că ele ar suna cam în felul acesta:

- Consumul zilnic de băuturi alcoolice, chiar în cantități mici, cu tot aspectul sau nevinovat, se numește totuși alcoolism (etilism) cronic și nu scutește pe nimeni de consecințe.

- În mod deosebit trebuie evitate băuturile tari, care cresc repede și pe mai lungă durată concentrația de alcool în sânge, dar și vinul și berea, deoarece datorită cantităților mari în care pot fi consumate cu ușurință, rămân tot atât de periculoase în caz de consum cronic.

- Este bine să facem în așa fel ca „ocaziile” care ne pot determina să consumăm băuturi alcoolice să fie cât mai rare; în nici un caz să nu se bea pe nemâncate, dată fiind proprietatea alcoolului de a fi absorbit mai repede când este consumat neasociat cu alimente.

- Sub nici un pretext nu este permis consumul de băuturi alcoolice înainte de a începe munca sau în timpul muncii, când suntem la volan etc.

- Să ne încercăm forțele în orice domenii demne de atenție, dar niciodată în întreceri de „rezistență la băutură”. Oricare ar fi rezultatul, tot în pierdere ne vom afla.

- În sfârșit, un amănunt demn de reținut: dacă alcoolul este toxic, așa cum am văzut, pentru un adult, la copil are un efect mult mai grav. Copilul poate ajunge ușor în starea de comă, după consumarea unei cantități relativ moderate de băuturi alcoolice, organismul său fiind sensibil la concentrații mult mai mici. Nici un argument nu poate pleda pentru a da copiilor să consume băuturi alcoolice, chiar diluate și în cantități mici. Ele nu le sunt de folos sub nici o formă, în schimb le pun viața în pericol cu multă ușurință.

- Faptul că, pe măsură ce a trecut timpul, ne-am obișnuit să consumăm băuturi tot mai tari, în cantități crescânde, fără să ne îmbătăm, nu este deloc o dovadă care să ne liniștească. Ea înseamnă că organismul dă semne de obișnuință. Faptul că ne permite să consumăm doze crescânde nu înseamnă în același timp că am devenit invulnerabili la toxicitatea alcoolului, care continuă să rămână direct proporțională cu doza consumată.

- De asemenea, apariția dorinței de a consuma alcool și repetarea fără explicație a acestor dorințe trebuie să fie un semnal de alarmă, care să ne atragă atenția că începem să ne obișnuim cu acest toxic. Singura măsură indicată este excluderea cu desăvârșire a oricărei băuturi alcoolice și, totodată, evitarea ocaziilor care ne-ar putea trezi această dorință.

Icoana Maicii Domnului „Potirul Nesecat”

Puteţi descărca de aici Acatistul Maicii Domnului „Potirul Nesecat”, izbăvitor de beţie (în format Word) 
Acest acatist mai poate fi găsit în cartea „Buchet de acatiste ale Maicii Domnului”, editată de Mănăstirea Frăsinei.  

„Și nu vă îmbătați de vin, în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului”. (Efeseni 5;18-19)

Share:

Citește mai mult ...

Este sau nu păcat să bem cafea?

 

CONSUMUL DE CAFEA ESTE SAU NU UN PĂCAT? 

Pentru a clarifica dacă putem sau nu să vorbim despre păcatul consumului de cafea, vom explica întâi efectele substanței principale conținută de cafea, COFEINA sau CAFEINA.

Utilitatea medicală a cofeinei

S-a demonstrat că acțiunea cofeinei asupra organismului uman este una de creștere a ritmului respirator prin stimularea acelei părți a creierului responsabilă cu nivelul dioxidului de carbon din sânge.

Cofeina poate mări ritmul respirator prin stimularea acțiunii diafragmei, care este principalul mușchi implicat în procesul de inspirație și expirație. Un studiu a arătat faptul că aceasta mai poate fi folositoare și celor cu afecțiuni pulmonare, care au probleme respiratorii. Pacienții astmatici au probleme respiratorii datorită obstrucției („astupării”) canalelor bronhice. Medicamentul numit teofilină a fost îndelung folosit în tratamentul astmului deoarece dilata canalele bronhice și ușura respirația. Recent, un studiu a demonstrat faptul că și cofeina are același efect. Cu toate acestea, doza necesară (echivalentă cu aproximativ nouă cești de cafea pentru o persoană de talie medie), produce și efecte secundare nedorite: tremur și lipsă de echilibru.

Pe lângă efectele benefice în afecțiunile respiratorii, cofeina poate fi folosită cu succes și în provocarea respirației la nou-născuții care au insuficiență respiratorie.

Consumată o dată cu hrana obișnuită, cofeina crește ritmul de convertire al hranei în energie. Consumată între mese, produce un transfer al grăsimilor din depozitele celulare către fluxul sangvin pentru a fi folosite ca energie. Cofeina este, așadar, un ingredient obișnuit ce nu necesită prescripție medicală. Cofeina este des inclusă în preparate prescrise de medic sau în cele care nu necesită prescripție medicală pentru durerile de cap și în alte analgezice, probabil pentru a contracara efectele depresive ale medicamentelor existente în aceste rețete. Cofeina a fost folosită și în cazuri de infertilitate, deoarece crește mobilitatea spermatozoizilor. Oricum, cantitatea folosită pentru a obține acest efect este foarte mare, iar eventualele efecte secundare sunt necunoscute.

Dependența de cofeina

Din punct de vedere tehnic, drogul este o substanță folosită să prevină ori să vindece o afecțiune. De fapt, oamenii folosesc cofeina în toate aceste scopuri, iar aceasta poate răspunde la toate aceste solicitări, dar până la un anumit punct. Cofeina este cel mai popular drog din lume. Deși cofeina este o substanță chimică ce poate fi folosită în scopuri medicale sau nu, ea este folosită mai adesea fără prescripție medicală, pentru efectele sale asupra stării și comportamentului. Drogurile consumate în acest scop sunt cunoscute sub numele de „droguri psihoactive”. Heroina, cocaina, marijuana, nicotina, alcoolul și cofeina sunt toate droguri psihoactive.

Cofeina pură este un praf alb cu gust amar ce se aseamănă cu amidonul. Este solubilă în procentaj moderat în apă la temperatura corpului omenesc și ușor solubilă în apa încălzită. A fost pentru prima dată extrasă din cafea în 1820, iar din ceai în 1827, dându-i-se numele de „theina”. Curând după aceasta s-a descoperit și faptul că proprietatea de a modifica starea de spirit și comportamentul se datorează tocmai cofeinei și în cazul cafelei și în cel al ceaiului. După ceai și cafea, cea mai importantă sursă de cofeină o reprezintă băuturile nealcoolice (coca-cola), apoi cacaua și ciocolata. Ultima sursă importantă este în prescripția de medicamente și a medicamentelor fără prescripție. Persoanele care consumă în mod regulat cantități mari de cafea (mai mult de cinci cești pe zi) realizează adesea că organismul lor s-a adaptat acestor cantități, astfel că și toleranța la această substanță crește; rezultatul este că ei trebuie să mărească și consumul pentru ca substanța să mai aibă efect stimulator. Pe de altă parte, dacă unii renunță la consumul de cafea pentru un timp, uneori chiar și câteva ore, se pot confrunta cu simptome inverse, cum ar fi oboseala, dureri de cap, iritabilitate datorată dependenței lor fizice și mentale față de acest drog.

Efectele cofeinei asupra organismului

Afirmațiile conform cărora cofeina stimulează activitatea sistemului nervos central - creierul și măduva spinării - se bazează pe foarte puține informații ale sistemului în sine. Existența acestui stimul se bazează mai mult pe apariția efectelor drogului asupra stării și comportamentului și se presupune că activitatea creierului este afectată într-o anumită măsură. Observațiile făcute asupra creierului animalelor arată că prezența cofeinei intensifică activitatea celulelor de la suprafața creierului (ceea ce se asociază unui complex de senzații și unui anumit comportament) și a structurilor mai adânci (asociate instinctului și emoției). Studiile legate de acțiunea cofeinei asupra activității au arătat prelungirea timpului în care cineva poate lucra la nivel maxim și scurtarea perioadei de timp necesare pentru recuperarea în urma unei activități extenuante. O performanță redusă se înregistrează însă, în cazul activităților în care este necesară o coordonare foarte bună și o fermitate a mișcărilor mâinilor. Cofeina afectează coordonarea motorie, ceea ce presupune creșterea tremurului brațelor și a mâinilor, uneori numite „agitatiile cafelei”. Cercetările pornite de la ipoteza că aceasta ar putea contracara efectele alcoolului au fost neconcludente.

În plus, este evident faptul că băutul a câteva cești de cafea nu îl poate face pe un individ sub influența alcoolului să fie apt să conducă o mașină. De fapt, cofeina îl poate face cu atât mai periculos, deoarece adâncirea simțurilor îl poate face pe acest potențial șofer să creadă că poate face lucruri cărora reacțiile și perspicacitatea lui slăbite nu le poate face față. În loc să fie somnoros și inofensiv, el este vigilent și periculos. Deși consumarea cafelei produce reacții diferite, în general aceia care sunt mari consumatori de cafea dorm mai puțin decât ceilalți, unii dintre ei putând suferi de anumite forme de insomnie sau de o proastă dispoziție matinală, care durează până ce își consumă „cafeluța de dimineață”. Cafeaua crește tensiunea arterială și mărește numărul de bătăi ale inimii. Deși modificările survenite nu sunt mereu semnificative, creșterea tensiunii arteriale poate deveni un aspect periculos pentru aceia care au probleme în acest sens. De aceea consumul de cafea este total contraindicat hipertensivilor. S-a demonstrat, de asemenea, că există o legătură și cu accelerarea ritmului respirator, ceea ce le este folositor celor care au afecțiuni pulmonare sau respiratorii. Consumul mare de cafea crește și cantitatea de acid secretată în stomac, provocând hipersecreția gastrică, dar reduce, pe de alta parte acțiunea prin care stomacul își golește conținutul în intestinul subțire. Cofeina încetinește, de asemenea, și trecerea alimentelor prin intestinul subțire, însă o accelerează în intestinul gros. Toate aceste efecte pot duce la tulburări digestive sau chiar la ulcer al stomacului sau al intestinului subțire. Pe lângă efectul pe care îl are asupra sistemului digestiv, cafeaua reduce capacitatea organismului de absorbție a anumitor substanțe nutritive. Duplicarea ADN-ului este un proces foarte important în reproducerea celulelor și a organismelor. Cofeina, datorită similitudinii cu anumite părți critice ale codului genetic, poate interfera cu acest proces, dar poate produce și erori în reproducerea celulelor. Acest lucru poate duce la tumori, cancer și malformații genetice și devine de maximă importanță în cazul sarcinilor și poate duce sau contribuie la malformații sau dificultăți la naștere. Deși evidența nu este concludentă, este mai înțelept să folosiți cofeina cu atenție și moderat pe perioada sarcinii.

Consumul de cafea este sau nu dăunător?

Parțial la această întrebare am răspuns mai sus. Consumul de cafea este după proverbul românesc: „Tot ce e mult strică”. Consumul moderat de cafea este util mai ales persoanelor cu activități intelectuale intense. Evitați consumul ZILNIC de cafea! Consumând zilnic cafea, devenim dependenți de aceasta. Trebuie să bem cafea în zilele în care avem nevoie mare de ea. Multe persoane spun: eu nu depind de cafea, pentru că beau foarte puțină, beau doar o ceșcuță pe zi. Dar când e vorba să se lipsească de acea ceșcuță, abia atunci își dau seama de dependență. Din experiența personală vă pot spune că, dacă s-a întâmplat în anumite perioade să consum cafea de pilda 5 zile la rând pentru că am avut nevoie, în ziua a 6-a am renunțat, dar deja simțeam dependența fizică, manifestată prin somnolență și lipsa chefului de orice treabă. Așadar, și în privința consumului de cafea trebuie să avem o dreaptă socoteală: să bem doar la nevoie și atunci o cantitate moderată. Dacă ne doare capul, luăm o pastilă, sau tot tubul? Așa și în privința consumului de cafea: dacă ne simțim obosiți, trebuie să bem o ceșcuță și nu o cană. Că și, dacă luăm aceeași pastilă mereu, nu mai are efect și, în același timp devenim dependenți de ea. Tot așa și cafeaua: trebuie consumată doar la nevoie și nu zilnic, pentru a-i mai simți efectul.

Este păcat să bem cafea? Există păcatul consumului cafelei?

Răspunsul poate fi da sau nu. Este păcat să luăm o pastilă? Nu ! Este păcat să înghițim un tub de pastile? Da, pentru că este sinucidere. Consumul unei cești de cafea la nevoie nu este păcat, ci lăcomia și abuzul de cafea este păcat, pentru că tot ce este dăunător trupului este păcat! Se poate spune că, de exemplu, un bolnav de hipertensiune arterială sau de ulcer gastric păcătuiește ori de câte ori bea cafea, pentru că își face rău trupului lui. Dacă medicina a ajuns la concluzia că a consuma zilnic cafea este dăunător trupului, după cum am văzut mai sus, înseamnă că a consuma zilnic cafea este păcat, pentru că astfel cafeaua devine dăunătoare trupului, iar a consuma cafea la nevoie și în cantitate mică, nu zilnic, nu este păcat deoarece nu dăunează trupului. 

Share:

Citește mai mult ...